Păcatul unor oameni mari

Pe măsură ce telenovela David Petraeus continuă, interesul pentru încurcatele ițe amoroase care au sfârșit abrupt una dintre cele mai strălucite cariere militare ale Statelor Unite scade. Dincolo de presa americană de supermarket, jurnaliștii și analiștii se întrec în ultimele zile în a scrie necrologul acestei cariere și a privi dincolo de cel mai banal păcat (adulterul este chiar infracțiune în statul natal al lui Petraeus) în lumea celor puternici, pentru a lăuda geniul militar al generalului aruncat într-o nemeritată dizgrație.

Atitudinea presei și, în general, a opiniei publice internaționale pe acest subiect amintește izbitor de epoca Bill Clinton, mai ales perioada de dinainte de Casa Albă. Faptul că fostul guvernator de Arkansas continuă să fie rockstarul politicii americane (etichetă pe care New York Times a reatribuit-o recent soției lui) am văzut chiar și în campania electorală care tocmai s-a încheiat. În ciuda talentului înnăscut de politician, de lider care poate vorbi despre politici, nu despre politică, de om incredibil de carismatic, Clinton a fost un soț și un prieten execrabil. Măcinat de propriii demoni, de depresii și crize continue a vârstelor pre-mijlocii, mijlocii, mijlocii-și-un-pic etc., fostul președinte democrat va rămâne, totuși, pe un soclu al istoriei americane. La doar un deceniu după Administrația Clinton, memoria colectivă a uitat deja de om și își mai amintește doar liderul.

Împreună cu „co-președinta” lui, pentru a nu mai rata încă o campanie pentru Casa Albă din cauza listei interminabile de amante, Clinton a aplicat strategia care pare să funcționeze și în cazul lui Petraeus. Și-a făcut, la începutul anilor ’90, un mea culpa foarte discret, dar suficient pentru a stârni milă, a invocat durerea familiei și rușinea personală, iar presa și publicul serios au fost nevoiți să accepte că este o chestiune intimă. Atât în cazul lui David Petraeus, cât și în cel al lui Bill Clinton, oamenii au fost atât de uimiți de picajul personal al acestor superputeri profesionale, încât și empatia a devenit direct proporțională.

Una dintre criticile aduse acum lui Petraeus este că nu a fost mai atent, nu a dat dovadă de precauția pe care te-ai aștepta să o vezi de la șeful CIA. Carl Bernstein, unul dintre membrii tandemului de la Washington Post care a desconspirat Afacerea Watergate, face, într-una din cărțile sale, A Woman in Charge, o radiografie a relației chiar bolnăvicioase dintre soții Clinton și, mai ales, a felului în care Bill trebuia păzit constant pentru a nu fi prins cu pantalonii în vine (poveștile de acum cu Petraeus sunt bârfe de pension prin comparație).

Acum, Hillary ar putea sta cot la cot în Congres cu David Petraeus. Cei doi sunt chemați pentru a depune mărturie în cazul fiasco-ului din Benghazi, unde, în 11 septembrie, ambasadorul american în Libia și alți trei oameni au fost uciși. Una dintre teoriile conspirației din scandalul Petraeus spunea că generalul a fost „aruncat” din CIA pentru a nu mai depune mărturie despre atentatul din Libia. Prea puțin probabil. O poate face și în calitate de fost director al serviciilor de informații.

După ce va merge cu Petraeus la audierile din Congres, Hillary Clinton, protagonista și „antagonista” poveștii universale a oamenilor înșelați, va pleca de la Casa Albă pentru, se zice, a se întoarce în 2016, într-un rol în care tot mai multă lume o vrea. În tot acest timp, lumea nu va avea de ales decât să ridice din umeri de fiecare dată când un scandal „clintonian” lovește un nume sonor ori să se întrebe, de la caz la caz, cât de mare trebuie să fie un om în plan profesional pentru a i se permite să fie mărunt, chiar și o dată, în cel personal?