Abu Ammar – dezgropat

O imagine mă urmărește încă: Mohammed Yasser Abdel Rahman Abdel Raouf Arafat al-Qudwa Al-Husseini ( pe scurt – Yasser Arafat, pentru apropiați – Abu Ammar) e pe scara elicopterului care îl transportă spre Iordania, de unde urmează să fie preluat de un avion cu destinația Paris. Octombrie 2004. Raisul palestinian are o căciulă pe cap, poartă o tunică militară de iarnă, sub care se vede o pijama. Are ochii sticloși și face bezele, ca lovit de un Altzheimer rebel. (Cercetîndu-i cu atenție ultimii doi ani de viață, pe care i-a petrecut la Ramallah, ținut ostatec în propriul său cartier general de premierul Ariel Sharon, am motive să cred că unul dintre diagnostice ar fi putut să fie chiar acesta: Alzheimer). Un omuleț suferind, quasi-dezorientat, departe de imaginea care l-a consacrat: veșmintele sale militare, pistolul de la șold (îl scoatea din portarm doar la întrunirile ONU), dar, mai ales, celebra keffiyeh în alb-negru – (tipic palestiniană; cele alb-roșii sunt iordaniene, cele albe, de regulă, saudite) – pe care și-o aducea mereu doar pe umărul drept, așezând-o ostentativ sub forma unui triunghi (trimitere la conturul Palestinei).

L-au dezgropat astăzi, după 8 ani, ca specialiștii să constate un lucru inutil: dacă a fost sau nu otrăvit. La sutele de atentate întreprinse în cursul timpului asupra sa, dintre care cu otravă numai șase – (în privința asta nu-l întrece decât Fidel Castro) – e irelevant dacă a fost sau nu otrăvit. În 2004, sănătatea lui era șubredă oricum, iar autoritatea – în declin.
Abu Ammar rămâne în istoria Orientului Mijlociu și a lumii ca un personaj uriaș și profund contradictoriu. Numele laureatului Nobel pentru Pace a fost zeci de ani sinonim cu războiul, cu teorismul cel mai inventiv. Numele lui a rămas, după ce sângele i s-a uscat pe mâini, sinonim cu naționalismul palestinian.

Din momentul în care a fost instalat în camera spitalului militar Percy, soția sa, Suha (care locuia chiar în Franța, la vremea aceea), a preluat comanda, în mod neașteptat (nu-l mai văzuse de peste trei ani). N-a mai lăsat pe nimeni să se apropie, nici măcar pe cei mai fideli camarazi, pe nimeni să intre în rezervă. „Vreți să-l îngropați de viu!” striga ea înaltei delegații care venise să viziteze bolnavul: premierului Ahmad Quray (Abu Alaa), lui Mahmud Abbas (Abu Mazen, fostul și viitorul premier), ministrului de Externe Nabil Shaath. La 11 noiembrie, când Arafat și-a dat duhul, Suha a refuzat autopsia. Preocuparea ei, la căpătâiul muribundului, a fost să-și negocieze pensia cu avocatul libanez Pierre Rizk, care făcea oficiile de intermediere între viitoarea văduvă și Autoritatea Palestiniană.

Beneficiară a unei rente lunare foarte consistente, plătite de Autoritatea Palestiniană pe timpul vieții lui Arafat, Suha cerea acum o „pensie de urmaș”. Surse al naibii de bine informate afirmă că întelegerea care s-a parafat înainte ca raisul să se răcească a fost ca necosolata consoartă să primească 22 milioane de dolari, angajându-se, în schimb, să dezăluie oficialilor de la Ramallah conturile confidențiale ale soțului său, strânse din donații și plasamente financiare, care s-ar fi ridicat la aproape un miliard. Distinsa domnă (recăsătorită în 2006) neagă această învoială, susținând că n-a primit – din 2004 încoace – decât suma lunară de 12.000 de dolari pe lună (acelați surse informate se jură că îi trimit 50.000), plus contravaloarea cheltuielilor legate de regia casei (locuiește în Malta, unde fratele ei e amabasadorul Palestinei).

Căsătoria lui Arafat, în 1990 (ținută secret timp de doi ani) i-a suprins pe colaboratorii săi, care îl știau „însurat cu cauza Palestiniană”, cum însuși afirmase nu o dată. Provenind dintr-o înstărită familie de creștini palestinieni din Ierusalim, Suha (28 de ani, atunci) a trecut la islam ca să se poată căsători cu ilustrul său soț (62 de ani). În 1995, li s-a născut singurul copil – o fată, Zahwa, care, ținută departe de ochii presei de mama sa, a apucat să declare că, jurist fiind, pasionată de artă și literatură, nu va face niciodată politică.
I-am văzut, pe Yasser Arafat și pe Suha în biserica din Bethlehem, unde, până prin anii 2000, obișnuiau să asiste la slujba de Crăciun. El – cu aceleași hăinuțe militare, cu nelipsita keffiyeh, iradiind însă putere absolută, ea – de o răvășitoare eleganță. O pereche ciudată, care și-a petrecut puțin timp împreună. Palestinienii n-au iubit-o niciodată pe Suha. N-au considerat-o de-a lor. Erau prea amărâți, prea lipiți-pământului ca s-o înțeleagă.

Anul trecut, Tunisia – (țară în care a stat, după moartea lui Arafat, până în 2007, în preajma familiei domnitoare Ben Ali) – a emis un mandat de arestare împotriva Suhăi, pentru niște afaceri de corupție (puse la cale împreună cu fosta primă doamnă, Leila).

Mai îngrijorător pentru viitorul rentei sale e că un mandat de arestare în contumacie a emis, în iunie, Justiția din Ramallah și împotriva fostului trezorier al lui Arafat, Muhammad Rashid, acuzat de deturnare de fonduri (există și acolo o campanie anti-corpție, lăudată entuziast de forurile occidentale). Rashid a demisionat încă din 2001 și a șters-o la Londra (tocmai când Fondul Monetar Internațional începuse un audit ). A tăcut ani în șir, însă mai nou dă interviuri lungi la Al-Jazeera, amenințând cu dezvoluiri incendiare și salutând deshumarea. E convins că Abu Ammar a fost otrăvit. Argumentul: în 32 de ani de când îl știe pe rais, acesta n-a avut pe nimeni care să-i verifice alimentele și n-a mâncat niciodată singur. Trezorierul sugerează că, dacă Arafat a fost otrăvit, asta nu putea s-o facă decât unul dintre apropiații săi.

De unde atâta bănet la Ramallah, pe vremea lui Abu Ammar? Ca și astăzi – de la sponsori. Până la Războiul din Golf, când Arafat s-a poziționat de partea lui Saddam Hussein, unul dintre cei mai generoși sponsori era Arabia Saudită. Și Uniunea Sovietică. Ion Mihai Pacepa (ale cărui afirmații le iau cu mare rezervă), mărturisea în Wall Street Journal (septembrie, 2003) că, în anii ’70, el personal fusese însărcinat de Ceaușescu să-i livreze lui Yasser Arafat 200.000 de dolari lunar, plus două cargouri cu furnituri și provizii o dată pe săptămână!

V-am istorisit până acum latura oarecum frivolă a lucrurilor. Urmează adevărata poveste a lui Abu Ammar, care poate fi prefațată cu o afirmație a sa, făcută unui redactor de la Time, în noiembrie 1974: „Palestina este liantul care ține unită lumea arabă, dar poate fi și explozibilul care s-o împrăștie”.