Statul Palestina – pândit de sindromul victoriei

Rezoluția Adunării Generale ONU aduce Palestinei o reparație simbolică: din „entitate” devine „stat” nemembru cu statut de observator. Voturile sunt cât se poate de grăitoare: 138 pentru (între care 14 state UE), 41 abțineri (12 state UE, între care și România, care își respectă angajamentele internaționale, atârnând de axa Londra Washington) și 9 împotrivă: Israel, SUA, Canada, Cehia și distinșii aliați Nauru, Palau, Insulele Marshall, Micronezia. Pierde Israelul teren în Europa? Chiar asta e una dintre probleme.

Nimeni nu-și închipuie că de mâine Mahmud Abbas și Benjamin Netanyahu se vor așeza la masa tratativelor, ca să rezolve rapid problemele în litigiu. Iar ce este de negociat a reamintit ieri președintele Autorității Palestiniene, în Adunarea Generală a ONU, mai apăsat ca oricând: „Nu vom accepta decât un stat palestinian independent, cu capitala în Ierusalimul de Est, pe tot teritoriul palestinian ocupat în 1967”. Plus spinoasa problemă a reîntoarcerii refugiaților. În replică, premierul Israelului a dovedit aceeași fermitate, dar cu semn schimbat: „Este o decizie fără noimă, care nu va schimba nimic pe teren (…) Nu poate exista un stat palestinian fără un acord care să asigure securitatea cetățenilor Israelului”. Cum remarcam nu o dată, Netanyahu – care, în ultimii patru ani, s-a străduit să blocheze orice negocieri – nu va face nici un pas spre pace până la anticipate. După alegeri, dacă va mai câștiga un mandat, cu atât mai puțin.

Ieri, în plenul de la la New-York, palestinienii – prin Mahmud Abbas – și israelienii prin ambasadorul la ONU, Ron Prosor – au făcut aceeași gimanstică retorică din totdeauna, cu deosebirea că Abbas a smuls aplauze la scenă deschisă.

Ce au obținut, prin urmare, palestinienii? Pe lângă recunoașterea simbolică, accesul la Curtea Penală Internațională (fapt ce se poate transforma într-o capcană). E foarte important cum va gestiona Palestina acest succes de etapă, fără să se lase cuprinsă de sindromul victoriei – cum pare a fi în aceste momente. Israelul pierde însă sprijinul european (ceea ce din punct de vedere moral, dar și politico-economic, e o veste foarte proastă), ca urmare a politicii agresive a coaliției de guvernare, a neghiobiei remarcabile a ministrului său de externe, Avigdor Lieberman și, mai presus de toate, a încăpățânării patetice a premierului Netanyahu.