De ce își păstrează România copiii în orfelinate. Cât „costă” statul un copil instituționalizat

Aproximativ 60.000 de copii sunt instituționalizați în România, însă doar 1.602 dintre ei au fost declarați adoptabili în acest an, în topul județelor care au cei mai puțini copii pentru adopție fiind Maramureș, Mehedinți, Gorj, Bacău și Buzău.

Numărul copiilor instituționalizați continuă să rămână ridicat, în timp ce numărul adopțiilor se menține scăzut, în ciuda eforturilor de relaxare a legislației în domeniu.

Cine se califică pentru a fi „adoptabil”

Dincolo de faptul că procesul adopției în sine este foarte sinuos, există dificultăți majore și înainte de începerea acestuia, întrucât puțini dintre copii se „califică” pentru a deveni adoptabili. Legislația în vigoare prevede că pentru fiecare copil soluția finală trebuie să fie reintegrarea în familia naturală sau adopția. Este o soluție ideală, dar imposibil de aplicat.

Dintre cei aproximativ 60.000 de copii instituționalizați la nivel național, doar 1.602 au fost declarați adoptabili, potrivit datelor centralizate de Oficiul Român pentru Adopții.

În clasamentul județelor în care adopția pare a fi un subiect tabu, primul loc este ocupat de Maramureș, unde un singur copil din cei 1.432 din sistem a fost declarat adoptabil până în 12 noiembrie.

Conducerea instituției nu a dat explicații clare pentru această situație, directorul general Nicolae Boitor menționând lipsa de personal și faptul că multe dintre cazuri ar trebui reevaluate. Adjuncta acestuia, Lavinia Orzac, completează doar cu faptul că astfel de informații nu pot fi transmise telefonic, deși nu i s-au cerut informații clasificate, nici date cu caracter personal.

Președintele Oficiului Român pentru Adopții, Bogdan Panait, identifică mai multe probleme, printre care și faptul că direcțiile nu sunt, așa cum ar trebui, „avocații” copiilor.

În opinia sa, reprezentanții Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului ar trebui să dea fiecărui copil abandonat de familia naturală șansa de a deveni adoptabil și de a avea o a doua familie, lucru care în realitate nu se întamplă, mai ales când este vorba de copii mai mari sau cu probleme de sănătate.

„Modificarea legislației a fost un prim demers. Continuăm să monitorizăm situația și vrem să găsim soluții ca să ne atingem ținta, aceea ca un număr cât mai mare de copii și cât mai mici să fie adoptabili, pentru că ei se adoptă cel mai ușor. Ne dorim ca la un an de la modificarea legii să avem peste 2.000 de copii declarați adoptabili în România, ceea ce ar fi o premieră„, spune șeful ORA.

Județele Mehedinți și Gorj ocupă, la egalitate, locul al doilea în acest clasament. Ambele județe au decis că adopția este soluția finală pentru câte patru copii. În Mehedinți sunt înregistrați 599 de minori instituționalizați, iar în Gorj 759.

Județele Vâlcea, Buzău și Bacău au 2.286, 1.475 și 1.526 de copii în sistem și doar câte cinci declarați adoptabili în acest an. De altfel, raportat la numărul de copii din sistem, județul Buzăul are cel mai mic procent de copii adoptabili, respectiv 0,37 la sută din total copii instituționalizați.

Directorul general de la DGASPC Bacău, Sorin Brașoveanu, spune că în acest an situația a fost puțin îngreunată din cauza modificării Legii privind adopțiile, aceeași situație fiind și în 2005, când a intrat în vigoare Legea 273 privind adopția. El susține că pe lângă cei cinci copii declarați adoptabili până în 12 noiembrie, pentru alți 70 s-au întocmit actele necesare în vederea declarării adoptabilității de către instanță.

80% din copiii din sistemul rezidențial din Bacău au dizabilități

Aproximativ 80 de copii au intrat în procedura adopției în 2011, spune Sorin Brașoveanu, care precizează că Bacăul este, de obicei, printre județele fruntașe în ce privește numărul de copii adoptați, acesta fiind și motivul pentru care se primesc cereri și din alte județe, și chiar din Capitală.

Totodată, Sorin Brașoveanu susține că 80 la sută dintre copiii din sistemul rezidențial din Bacău au dizabilități și pentru ei este mai greu să se găsească o familie, cu atât mai mult cu cât mulți dintre ei au nevoie de prezența unui specialist 24 de ore din 24.

Alte cauze care, în opinia lui Sorin Brașoveanu, îngreunează procesul de adopție sunt personalul insuficient sau necalificat de la nivelul serviciilor publice de asistență socială, care de cele mai multe ori trimite anchete sociale sumare ce trebuie refăcute, și termenele lungi date în instanță.

„Dacă eu încep procedura de adopție când copilul are șase luni și instanța îmi dă termen când el are un an și ceva, ajunge să fie adoptat la doi ani și ceva. Or familiile vor copii cât mai mici”, a explicat Sorin Brașoveanu, susținând că tribunalele pentru minori, despre care se vorbește din 2004 fără să se facă ceva, sunt absolut necesare, nu doar pentru adopție, dar și pentru alte situații în care se află copiii.

Următorul județ în clasament este Harghita, unde doar șase din cei 1.066 de minori aflați într-o formă de instituționalizare au fost declarați adoptabili.

Pe următoarele poziții în top sunt județele Vaslui – cu 2.737 copii în sistem și 10 adoptabili, Bistrița-Năsăud – cu 860 instituționalizați și 11 adoptabili, Mureș – cu 1.839 instituționalizați și 12 adoptabili, Argeș – cu 1.047 instituționalizați și 14 adoptabili, Hunedoara și Satu Mare – cu câte 15 adoptabili din 1.433, respectiv 1.116 instituționalizați, Sectorul 3 din Capitală – cu 426 instituționalizați și 16 adoptabili, Arad, Botoșani și Olt – cu câte 18 adoptabili din 800, 1.517, respectiv 1.210 instituționalizați, Cluj, Ilfov și Sectorul 4 București – cu câte 19 adoptabili din 709, 702, respectiv 436 în sistem.

Directorul DGASPC Alba și președintele Asociației directorilor de la DGASPC, Sorin Chirilă, crede că noua legislație aduce o serie de îmbunătățiri, în sensul facilitării deschiderii procedurii de adopție, dar susține și necesitatea unei legi mai severe în cazul în care un părinte nu îndeplinește condițiile pentru a se ocupa de copil.

„Părintele care nu poate sau nu vrea să se ocupe de copil trebuie decăzut din drepturi. Dacă părintele dovedește că și-a revenit, să poată fi repus în drepturi în condițiile în care până la momentul respectiv copilul nu e adoptat”, susține Sorin Chirilă.

Dumnezeu hotărăște sau omul?

Pe de altă parte, deși la nivelul județului Alba numărul de copii declarați adoptabili sau încuviințați pentru adopție a crescut în 2012, directorul de la DGASPC recunoaște că mai sunt cazuri în care specialiștii consideră că pentru un copil mare sau cu handicap nu are rost să se deschidă procedura adopției.

„Eu am mai avut discuții cu colegii mei și le-am explicat că numai Dumnezeu poate hotărî, noi trebuie să ne facem datoria, să îi dăm copilului o șansă. Că se va valorifica sau nu, asta e altă problemă”, spune Sorin Chirilă.

Președintele Asociației directorilor de la DGASPC atrage atenția asupra subfinanțării sistemului și a salariilor extrem de mici. „Un psiholog are 800 de lei pe lună. Mă și mir cum mai pot munci. Salariul mediu nu depășește 1.000 de lei. Un asistent social, în vârful lui de carieră, ia 1.200 – 1.300 de lei, iar un șef serviciu 1.300 – 1.400 de lei. În condițiile astea, și formarea profesională are de suferit, dar și tragerea de inimă”, susține Sorin Chirilă.

Prin ce trece un părinte adoptator

Dincolo de cifrele care privesc copiii, mai este numărul de familii care în acest an au sperat să ia un copil acasă, 1.222 în total, și care de multe ori ajung să renunțe la gândul unei familii mărite tocmai din cauza sistemului greoi și prea puțin transparent.

Deși înțeleg că în sistemul de protecție lucrurile merg greu, că nu sunt oameni suficienți, că unii poate nu sunt suficient pregătiți sau că resursele financiare sunt extrem de limitate, există totuși o serie întreagă de întrebări care revin obsesiv și la care familiile care vor să adopte un copil nu mai pot găsi un răspuns.

„Nu înțeleg de ce într-un an de zile nu m-a sunat nimeni ca măcar să-mi spună în ce situație mă aflu. Nu înțeleg de ce, de fiecare dată când sunam, mi se spunea să am răbdare că sunt în primul an. Mi se pare penibil că suntem zece familii selectate pentru un copil, ca la o licitație. Și dacă nu mă potrivesc cu copilul acela, ales de calculator, ce fac? Mai aștept încă un an? Nu mi se pare normal ca acest lucru să fie dictat de un program, de un soft, pentru că eu fac o alegere pentru o viață. Nu mi se pare normală discriminarea la care e supus un părinte adoptator în România. Are doar obligații și niciun drept, nici măcar de a-și alege un copil”, a explicat Diana Marcu, care de mai bine de un an așteaptă, aproape fără speranță, să adopte un copil.

Ca ea a fost și Simona Kzudar, care astăzi, după ce a devenit părinte adoptiv, este și președintele asociației Ador Copiii, formată din părinți adoptivi, și care desfășoară campanii de conștientizare și promovare a adopției, acțiuni de lobby și advocacy în domeniul adopției și protecției sociale a copilului. În opinia sa, una dintre problemele sistemului este faptul că există foarte mulți copii care nici măcar nu figurează în sistemul de protecție specială, ei fiind abandonați în maternități și spitale.

„Un blocaj ar fi din cauza faptului că nu sunt întocmite documentele pentru ei. Foarte mulți nu sunt raportați de către spitale direcțiilor de asistență socială și protecția copilului, deși orice copil abandonat ar trebui raportat în 48 de ore. Și acest lucru nu se întâmplă. De asemenea, în termen de 60 de zile, directorii de DGASPC trebuie să aplice un program individualizat de protecție, lucru care iar nu se întâmplă. Ca să devină adoptabili, au de traversat mai multe etape, iar primii pași se realizează mult mai greu. Stau până la doi ani în spitale, apoi încă un an trebuie să stea într-o măsură de protecție. Până să ajungă la familiile care vor să adopte, au multe hopuri de trecut din punct de vedere administrativ”, susține Simona Kzudar.

O altă problemă ar fi, în opinia Simonei Kzudar, faptul că personalul de la Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului pleacă din start de la premisa că minorii cu vârste mai mari nu vor fi adoptați, astfel încât pentru ei procedura de deschidere a adopției este și mai mult îngreunată.

„E o problemă de abordare la nivelul direcțiilor. Inclusiv pentru cei micuți ni s-a spus că de ce ne agităm atât pentru niște «paria». Așa ne-a spus un asistent social dintr-un spital. Dar e dreptul copilului la familie. Pentru cei mari se pleacă din start de la ideea că nu are rost”, mai spune președintele Ador Copiii.

Președintele Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), Bogdan Simion, consideră că trebuie discutat mult mai profund despre rolul statului în protecția copilului.

„Merită să faci efortul știind că, de regulă, în sistemul românesc se cer copiii cei mai mici? După părerea mea, merită și la 17 ani, pentru că statul ar trebui să facă orice efort să-i găsească o familie. Rolul statului este să-l ocrotească și să-i găsească o familie, nu să-i țină într-o instituție”, este de părere Bogdan Simion.

Pe de altă parte, președintele FONPC atrage atenția că adopția nu este promovată și ca măsură de solidaritate socială, iar cele mai multe familii doresc copii cât mai mici și fără probleme.

„Adopția în România îndeplinește doar prima funcție, primordială a adopției, aceea de a avea copii într-o familie care nu poate avea. Dar adopția are și o funcție socială de solidaritate. Trebuie educate familiile să adopte copii ca măsură de solidaritate socială, să ajute niște copii, care nu au familie, să aibă una. Asta nu există. Este vorba și de patologii, de handicapuri. În general se adoptă un copil sănătos și cât mai mic. Nimeni nu vrea un copil mai mare sau cu handicap, sau cu probleme. Cei care se ocupă de adopții ar trebui să facă niște campanii active, să educe populația în sensul solidarității sociale”, explică Bogdan Simion.

Cât „costă” un copil din sistem statul

Președintele FONPC spune că înainte sistemul pentru protecția copilului avea două răspunsuri – familia sau o instituție, însă după 1997 acesta s-a dezvoltat, astfel încât gama de servicii oferite s-a diversificat foarte mult, ceea ce duce la o „umanizare a acțiunilor statului”, fără însă a rezolva problema copilului.

„Am umanizat soluțiile și lucrurile se desfășoară mai bine. Dar, chiar dacă sunt mai bine îngrijiți, nu au o familie. Statul ar trebui să reflecteze la ce are de făcut pentru cetățenii lui și să-și îndrepte atenția spre o soluție de lungă durată, o familie. De asemenea, statul ar trebui să contrabalanseze activitățile și să-și pună energia în a sprijini familiile ca să-și țină copiii acasă. Dacă o familie își abandonează copiii din cauza condițiilor economice, statul îi preia, dar lasă familia în aceleași condiții. Acea familie face și alți copii, iar problema copilului este doar parțial rezolvată”, mai spune Bogdan Simion.

În unele țări, pe lângă adopția deplină, mai există un tip de adopție, sprijinită de stat. „Statul, dându-și seama că este într-o situație dificilă, ajută familia să îngrijiească un copil. Toată experiența ONG-urilor în ce privește menținerea copilului în familie spune că aceste situații sunt mai ieftine decât orice altă situație în care este îngrijit copilul acum. Pentru un copil în sistem, statul cheltuiește cam 400 – 500 de euro pe lună. Dacă e să vorbim economic, dacă statul ar ajuta familia cu o sumă mai mică decât cea cheltuită pentru un copil din sistem, se va face o economie și copilului îi va fi mult mai bine”, consideră președintele FONPC.

Theodora Bertzi, fost președinte la Oficiul Român pentru Adopții, consideră că mulți copii nu devin adoptabili pentru că mai bine de jumătate dintre cei instituționalizați ar avea peste 14 ani, deci ar fi greu adoptabili, dar și din cauza lipsei de personal.

„Peste tot în lume adopțiile nu se vor desfășura mai rapid când sistemul este fără specialiști. Din Vaslui au plecat 200 de specialiști numai în 2010. Psihologi, asistenți maternali, știu foarte mulți plecați în Anglia. Măsurile au fost anapoda luate”, consideră Bertzi.

Șanse

Personalul insuficient, lipsa de interes, prejudecățile, legislația, lipsa tribunalelor pentru minori, toate acestea sunt enunțate ca fiind motivele pentru care majoritatea copiilor rămân în sistem până ajung adulți, fără ca măcar să aibă șansa de a fi declarați adoptabili, deși toți, indiferent de vârstă, de starea de sănătate sau de etnie au, teoretic, dreptul de a avea o familie.

Un copil de 15 ani va fi mai greu de adoptat decât unul de cinci ani, iar unul bolnav mai greu acceptat decât unul sănătos, însă este responsabilitatea celor care lucrează în sistem să dea o șansă fiecărui copil, fie să se întoarcă în familia naturală, fie să aibă o altă familie, dacă aceasta apare.

Dincolo de interesul superior al copilului, mai este și interesul societății, care, în cele mai multe cazuri, va trebui să susțină copiii instituționalizați de azi și în viața lor de adult.