O decizie de miliarde de euro

În lipsa unor măsuri concrete de stimulare a creșterii economice în ultimii ani, singurul lucru pe care ar putea să îl facă statul este o relaxare fiscală secundată de o mai bună cheltuire a banului public. Pe scurt, reducerea furturilor, de orice fel ar fi ele, adică din banii oricui ar fi vorba și despre orice hoți ar fi vorba.

Bugetul este însă prea sărac pentru a-și permite taxe și impozite mai mici. Fiscalitatea este deja, pe anumite paliere, prea ridicată pentru a mai fi înăsprită iar în lipsa unei creșteri economice consistente nici baza de impozitare, atâta câtă e, nu mai crește vizibil. Singura sursă suplimentară de venit este reducerea evaziunii fiscale.

Statul român nu încasează aproape nimic de la o treime din economie, fiind pe locul doi în UE în clasamentul țărilor cu cea mai mare pondere a „economiei ascunse”, cu un nivel de 29,6% din PIB, fiind depășit doar de Bulgaria, cu 32,3% din PIB. Dacă instituțiile abilitate, sprijinite sau măcar lăsate în pace de o parte a mediului politic, ar reduce evaziunea cu o treime, atunci bugetul general consolidat ar fi mai bogat cu șapte miliarde de euro.

Nu ai cum să micșorezi taxele și să mărești și pensii și salarii când plătești 2,2 miliarde de euro doar pe dobânzile aferente creditelor luate de la bancheri pentru a evita colapsul bugetar și când deficitul de la bugetul pensiilor de stat este de trei miliarde de euro, cât fondurile unui minister. Unde mai pui că în 2013 vine de plătit și o rată de aproape un miliard de euro către FMI, urmată de încă una, tot de un miliard de euro, în 2014, în timp ce în 2015 trebuie returnați 1,5 miliarde de euro către Comisia Europeană.

Relaxarea fiscală fără de care nu poate fi repornită economia poate fi făcută doar reducând evaziunea. În momentul de față unii plătesc taxe mai mari pentru că alții nu plătesc deloc, pe principiul impozitului așa-zis forfetar, de fapt minim, introdus peste noapte de fostul ministru de Finanțe Gheorghe Pogea: „pentru că unii nu plătesc deloc, toți vor plăti în plus”.

În cazul TVA reducerea evaziunii cu o treime ar permite revenirea la un nivel de 21%-20%, dacă Guvernul își va asuma și o pierdere de doar 240 de milioane de euro din venituri. Dacă reducerea se va resimți și la rafturi rămâne de văzut. În bani însă, statul ar încasa la fel și cineva tot ar avea de câștigat: fie firmele, fie consumatorii finali.

La CAS este aceeași situație. În septembrie, în statisticile INS erau 6,27 milioane de salariați iar în cele de la Muncă doar 4,32 milioane. Diferența, după cum explică și INS, este dată aproape integral de cei care muncesc „la negru”, respectiv de cei pentru care nu se plătesc contribuțiile legale. Dacă s-ar reduce evaziunea, măcar cu o treime, deficitul de la bugetul de pensii de stat ar putea scădea de la trei la un miliard de euro sau, de ce nu, ar putea fi reduse, în schimb, contribuțiile sociale cu opt puncte procentuale, de la aproape 32% la circa 24%.

Guvernul Ponta nu are nicio scuză, la fel cum, de altfel, nu au avut și nu vor avea niciodată nici cabinetele Năstase, Tăriceanu, Boc și Ungureanu: are toate pârghiile necesare pentru a reduce evaziunea. Trebuie doar să aplice legile în vigoare.