Un Papă nou, o nouă paradigmă a Puterii

Pontifex înseamnă „constructor de poduri”. Papa este cel mai mare constructor de poduri – Pontifex Maximus. Jorge Maria Bergoglio a construit primul pod în clipa când și-a ales numele. „Francisc” evocă figura luminoasă a Sfântului din Assisi, întemeietorul Ordinului Franciscanilor. Dacă ar fi dorit să-și sublinieze apartenența iezuită, și-ar fi spus „Ignațiu”. Dar faptul că și-a luat numele unui inamic istoric al congregației sale este la fel de tulburător ca un alt demers care a încălcat protocoalele: aseară, înainte de a le da prima binecuvântare credincioșilor din Piața Sfântului Petru, le-a cerut lor binecuvântarea.

Soldați fanatici ai Contrareformei, dar și martiri ai credinței, iezuiții  – „Militia Christi”  – sunt membrii celui mai  controversat ordin călugăresc din Biserica Romano-Catolică, „Societatea lui Isus”. Jansenismul s-a născut să-i combată. Franciscanii i-au detestat, benedictinii i-au disprețuit superior. Unii spun că iezuiții au rămas milităros-obedienți  (au pornit jurând credință Papei), alții (între care și în primul rând Papa Benedict al XIV-lea) i-au acuzat de inobediență. Întemeietorul lor, Ignațiu de Loyola, și-a început lupta creștină ținând în mâini biografia Sfântului Francisc din Assisi. Înființați în anul 1540, cu binecuvântarea Papei Paul al III-lea, iezuiții au fost scoși în afara Bisericii, în 1773, de un Papă franciscan – Clement al XIV. Ordinul a fost restabilit în 1814 de un Papă benedictin – Pius al VII-lea.

Aparent paradoxal – și nu e singurul paradox al cardinalatului său – noul Papă are o fervoare de iezuit și o viață de minorit (franciscan). Relatările despre pietatea, modestia, austeritatea, generozitatea lui fac, de câteva zeci de ore, înconjurul lumii: Jorge Mario Bergoglio a refuzat să trăiască în luxul palatului arhiepiscopal din Buenos Aires, se deplasează cu mijloacele de transport în comun, cere enoriașilor să i se adreseze fără pompă, numindu-l „Părintele Jorge”, are ca deviză pe blazonul de cardinal cuvintele unui benedictin, Beda Venerabilul, „Iertând și optând”, critică FMI-ul, critică neoliberalismul, combate din amvon inegalitatea socială, petrece prea mult timp în cartierele sărace.

VIDEO Emil Străinu: „Se pregătește un alt vaccin pentru așa zisa boală X. A doua etapă a marii resetări planetare o constituie războiul”

00:10

POLITICĂ CNA sesizează Parchetul General cu privire la AGRESIUNEA Dianei Şoşoacă asupra Presei

00:03

Vaticanologii se tem deja că politica Sfântului Scaun va aluneca spre stânga, spre un egalitarism găunos. Analiști protestanți îl bănuiesc pe Papa Francisc că s-ar fi molipsit de microbul guevarist al „teologiei eliberării” (un curent latino-american,  care operează cu conceptele marxismului și care a fost condamnat de Biserică, în 1984, într-un document purtând semnătura cardinalului Ratzinger, pe atunci șeful Congregației pentru Doctrina Credinței). Dimpotrivă, Bergoglio a fost în permanentă contradicție cu teologii eliberării, deși instrumentele lor teoretice păreau uneori să semene izbitor.

Trei cuvinte-cheie a rostit din balconul binecuvântărilor Sanctitatea Sa Francisc: rugăciune, fraternitate, evanghelizare. Ultimul cuvânt este „tradus” diferit: iezuiții îl înțeleg ca misionarism (în această privință, numele  Papei este și o reverență în fața lui Francisc Xavier, discipolul lui Loyola, misionar în India, Japonia și China), iar noi, ortodocșii, îl traducem mai frust, prin prozelitism.

Iată cum se adresa enoriașilor săi din Buenos Aires, pe 13 februarie, în Miercurea Cenușii, la începutul Postului Mare, cel care despre care nimeni n-ar fi bănuit că va deveni, foarte curând, cel de-al 265-lea succesor al Sfântului Petru:  „Conviețuim cu violența care ucide, care distruge familii, care naște războaie și conflicte în atâtea țări ale lumii. Conviețuim cu invidia, cu ura, cu calomnia, cu frivolitatea din inimile noastre (…) Suferințele celor nevinovați nu încetează să fie palme pentru noi. Disprețuirea drepturilor persoanelor și a popoarelor mai fragile ne-a intrat în fire. Imperiul banului, cu efectele sale distrugătoare – drogurile, corupția, traficul de persoane și chiar de copii, împreună cu mizeria fizică și morală, reprezintă o monedă de schimb (…) Greșelile și păcate noastre ca Biserică nu rămân în afara acestei realități (…) Egoismele personale justificate – dar  nu mai puțin culpabile – lipsa valorilor etice într-o societate care creează metastaze în familii, în comunitățile din cartiere, în orașe, în țări, ne vorbesc despre limitele și slăbiciunile noastre și despre incapacitatea de a putea transforma această lungă listă de realități distructive”…

Noul Papă pare decis să panseze rănile morale ale secolului, iar sacerdoțiul său nu se anunță a fi unul comod pentru Curia Romană (guvernul Vaticanului). Așa cum cu finețe sugera prima sa apariție publică (înveșmântat în alba, fără odăjdii), intenționează să înceapă prin a schimba paradigma de putere ale dublei sale suveranități: temporală și spirituală.