FABULOASA COMOARĂ din centrul Capitalei. ANUNȚUL făcut de un urmaș al familiei Cantacuzino

Nu cred să existe prea mulți români care să nu fi auzit de Hanul lui Manuc. Dar sunt sigur că-i numeri pe degete pe cei care mai știu câte ceva despre soarta bătrânului stabiliment. Iar acelora care nu știu, le spun eu: în curtea interioară, stă de aproape cinci ani un Cantacuzin, care își zidește toți banii în pereții hanului.

Documente „secrete”

„Habar n-am avut, mai bine de 30 de ani, că mă leagă ceva de această clădire. Abia în ’90, ai mei au scos la iveală documentele. Nu tata, el era dus din ’82”. Constantin (Dinu) Șerban Cantacuzino e un bărbat distins, care nu încearcă să epateze prin nimic. Poartă în privire calmul și condescendență genetică a stripei și pare un pic încurcat că a întârziat, mai mult decât promisese, la frizer.

„Când a apărut legea, în ’96, ne-am mobilizat, am pus actele în ordine și am făcut cerere de retrocedare. În ’97, am început procesul, iar în ’99 am avut primul câștig de cauză, la tribunal”, spune Cantacuzino, odată așezat la masă, sorbind dintr-un ceai fierbinte. „Judecător era unul, Florea Vișan – extraordinar om. El era de partea proprietarilor. E dreptul lui, domnule! Are omul toate documentele: semnate, parafate – ce să fac?! Îi dau„, zicea, și restituia. „A dat la toți care au avut documentele în regulă”.

Pe timpul ăla, AVAS patrona „Carul cu bere”, „Hanul Manuc” și „Gambrinus”, „printr-un manager general care aduna o grămadă de bani negri din toată afacerea”, spune Dinu Cantacuzino. Printre hârtiile rămase de la Trocadero SA – administratora hanului, controlată de AVAS -, proprietarul de drept a găsit o fișă care, între altele, făcea referire la gestiunea hotelului. „Nici măcar nu și-au mai ascuns fărădelegile. Hotelul figura cu 24 de camere, iar el are 32. Probabil că banii le intrau direct în buzunar”, povestește Cantacuzino.

Un testament dubios

„Ei bine, în ’97, când să încheiem procesul, a apărut un testament, olograf, lăsat de sora mea, unui colaborator. O poveste dubioasă… Ce a fost acolo, numai Dumnezeu știe”, spune Cantacuzino. I-au fost necesari încă șapte ani ca s-o scoată la capăt.

Din 2007, câștigător definitiv și irevocabil, s-a apucat de treabă. „Am împrumutat la bancă un milion și jumătate de euro și m-am pus pe treabă. Doar din pod am scos aproape 300 de metri cubi de gunoi și moloz. Cu totul, am evacut 5600 de metri cubi, adică peste 800 de containere. Un jaf, o nenorocire. Totul era la pământ – instalații electrice, sanitare, canalizare. O indolență fără margini, cum numai în cazul administratorilor de stat poți să vezi”.

Hanul „penal”

Și, dacă aflat în exploatarea statului, zeci de ani, hanul n-a interesat pe nimeni, odată retrocedat, și-a recăpătat, pe deplin, interesul istoric și arheologic în ochii edililor. „A venit unul de la primărie și mi-a făcut plângere penală că am schimbat o țeavă și am cârpit o parte din tencuiala căzută”, spune, fără să se enerveze, Dinu Cantacuzino. „M-am dus și eu la judecător și i-am spus că am „stricat” mai multe decât alea două, pe care le-a văzut omul meu. Dar că, tot ce făcusem, era imperios necesar, ca să mențin clădirea în picioare. Și apoi, ce-ar fi fost de păstrat, cu sfințenie, din ce mai reprezenta hanul? Ruina?! Rețeta materialelor folosite în ’70, la renovarea comunistă? Care mai era valoarea istorică a hanului, trecut prin atâtea renovări și transformări bezmetice? Până la urmă, s-a dovedit că am avut noroc de un judecător destupat la cap”.

Așezat serios pe treabă, Constantin Șerban Cantacuzino a schimbat, cu voie de la primărie, dar pe banii săi, aproape tot: șase km de conducte în instalații sanitare, zeci de mii de metri de conductori în instalațiile electrice, sute de metri pătrați de pavaj și acoperiș, a refăcut tocăria, a schimbat fagul cu stejar acolo unde era cazul, a reamenajat, de la zero, toate saloanele, restaurantele și anexele, a zidit, a vopsit, a tencuit. „Mai am să rezolv hotelul și crama. Acum lucrez la camere. Nu-i ușor, pentru că vreau să păstrez stilul de boutique. De-a lungul vremii, până în anii ’50, hanul a avut tot felul de clienți: ofițeri – turci, ruși, francezi -, negustori, medici, somități politice. Vă imaginați că, stând luni și ani prin București, oamenii și-au adus de acasă mobilier, ca să se instaleze cât mai comod. Sigur, după Trocadero, potopul. N-am mai găsit nimic din ce era vechi. Doar o parte a mobilierului masiv, făcut de Arta Mobilei și a Tapițeriei, prin anii ’60. Acum vreau să refac totul. Caut mobilă veche. Instalez obiecte sanitare din piatră, cu baterii clasice. Am pus parchet de stejar peste tot”.

Cu crama e o problemă serioasă. Odată cu înălțarea străzilor în centrul istoric, cu peste 30 de cm, toată apa pluvială se adună în curtea hanului, implicit în subsol, afectând zidurile vechi, din cărămidă.

Acoperiș, cu bani europeni

Pariul lui Șerban Cantacuzino este să pună toate lucrurile la punct. „Cu banii din credite și cu ce am încasat până acum din spațiile reamenajate, am cheltuit cam două milioane de euro. Ca să fiu sincer, nu mai am bani și nici credite nu mai fac. Încerc să refac acoperișul cu bani europeni. M-au certat toți că, în loc să caut finanțare UE, am luat bani din bancă. Ce era să fac?! Să mai aștept încă doi-trei ani, până se dărâma?!” Despre eventuale colaborări, Dinu Cantacuzino s-a lămurit. „Am primit câteva oferte… nesimțite. De exemplu, șapte milioane pe tot. O porcărie. Alții, că să le vând numai hotelul. Încă unii, că, dacă investesc ei în hotel și îl administrează, să le dau și restaurantul și grădina. Fiecare vrea la de-a gata…”.

Intenționează ca, pe măsură ce încasează, să rezolve hotelul. Cu crama rămâne de văzut.

Manuc pe gustul tuturor

„Vara e minunat în grădină. E liniște; zgomotul orașului nu răzbește. O să frigem miei și berbeci la proțap. O să ne cânte o formație de lăutari adevărați. Deschidem și restaurantul…”, spune Cantacuzino.

Până acum, pe fațada dinspre Dâmboviță, sunt gata trei saloane: Cafeneaua – „Manuc Cafe”, Salonul „Manuc Levantin” și „Manuc Bistro”. Totul arată impecabil, de la mobilier la narghilea, iar oferta culinară e pusă în „operă” de un premiant în ale bucătăriei orientale. Mai sunt și trei spații „externalizate” – încă o cafenea spre Chiu’ Gârlii, un Plafar și o „prăvălie” de mozaicuri pe latura dinspre Curtea Domnească. Pe interior, sunt gata „Salonul Voievodal”, la primul etaj, „Salonul Hanului”, în care, la 1812, s-a semnat Tratatul de Pace ruso-turc, în urma căruia, România a pierdut Basarabia – nedenumit încă, oficial -, și Restaurantul Manuc. „Mă gândesc că în toate spațiile astea se pot organiza tot felul de evenimente: culturale, artistice, seri de teatru și muzică, de șah, întâlniri, recepții; un târg în curte, să vină lumea să vândă… Da’ trebuie bani, că toate costă…”

Constantin Șerban Cantacuzino, privește fix, într-un punct, cu mâna lunecată jos, lângă cana de sticlă în care ceaiul s-a răcit. Poate vede istorii, trecute ori viitoare.

Tu însuți simți adierea timpului ca o pală de vânt pe lângă ureche…

Istoria hanului povestită de Constantin Șerban Cantacuzino

„Știți cum e – legenda sună întotdeauna mai bine decât istoria seacă. Manuc Bei, armean de origine, a fost un personaj cu totul deosebit. Se spune că soarta Moldovei și a Țării Românești a depins, cu adevărat, de el. Era cel mai bogat om al vremii și cel mai puternic negustor din zonă. Cunoștea 12 limbi, mii de oameni, și încerca să lase impresia că „lucrează” pentru el însuși. Inițiații spun că lucra pentru ruși.

Hanul, început la 1806, l-a terminat pe la 1808, când a venit din Moldova în Țara Românească. În 1812, la masa lungă din Salonul Hanului, se semna pacea Ruso-Turcă, în urma căreia România pierdea Basarabia.

Arhitectura în configurația sa inițială se cunoaște prea puțin. Descrierile începutului de secol XIX spun că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, 10 magazii, camere pentru servitori, bucătării și un tunel unde intrau la vreo 500 de persoane. La etaj erau 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se construise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce gârla a fost canalizată, în vederea deschiderii Halei de Carne, lângă fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Pe 20 iunie 1817, Manuc moare, deloc întâmplător, într-un accident de călărie, el fiind altfel, un excelent călăreț. Chinga calului de pe care a căzut, se spune că era crestată.

Așadar, Hanul rămâne copiilor săi, care, nefiind de aceeași anvergura cu cea a tatălui, se retrag la moșia de la Hăncești, de frica represaliilor. Vând hanul unui grup de trei negustori, între care un grec, Dimitrie Iconomidis. Se poate spune că n-au prins o perioadă prea bună – incendiu, cutremur. Zidul dinspre gârlă era gata să cadă cu totul. În consecință, pe la 1862 hanul intră în proprietatea altui negustor român, pe nume Lambru Vasilescu, care investește o sumă importantă în renovarea clădirii și o redenumește „Marele Hotel Dacia” – „Grand Hotel de la Dacie”. Doar că Vasilescu rămâne cu o datorie frumușică, fiind gata-gata să piardă Hanul. În consecință, în 1881, își măritat fata, Aurelia, cu Alexandru Băicoianu, boier de viță și magistrat, care, odată cu hanul, preia și ipoteca lui Vasilescu.

După război, hanul este naționalizat de comuniști și intră în circuitul unităților de alimentație publică, scăpând ca prin minune de la demolare. În furia sa „novatoare”, Ceaușescu cere ca Hanul lui Manuc să fie demolat în scopul sistematizarii Pieței Unirii. Numai că arhitectul șef, cunoscându-l, se vede treaba, destul de bine, îi spune că ar fi păcat să dărâme o clădire în încăperile căreia se întâlneau, adesea, în ședințe, ilegaliștii comuniști. Încântat de veste, Ceaușescu, nu numai că a renunțat la idee, ba chiar a cerut renovarea substanțială a clădirii.

Din căsătoria Aureliei cu Alexandru, s-au născut doi copii – Cleopatra și încă un Alexandru. Cleopatra Băicoianu este străbunica mea. Ea a avut-o pe Elena – care s-a măritat Cantacuzino, intrând în familie – și alte două fiice, fără moștenitori. Elena (Ella) și Constantin Cantacuzino au avut un fiu, Mihai Cantacuzino, mort în 1982. Mihai Cantacuzino s-a căsătorit cu Cornelia Petrescu și au avut doi copii: Smaranda, sora mea, care a murit în 1998 și subsemnatul, Constantin Șerban Cantacuzino. Așa a ajuns Hanul lui Manuc până la noi, surorile bunicii mele neavând moștenitori”.