O scurtă coabitare cu Domnul 10 %

Alegerile din Pakistan s-au terminat, în exploziile răzlețe ale atentatelor. Noul premier, Nawaz Sharif, liderul Ligii Musulmane, va trebui să coabiteze cu actualul președinte, Asif Ali Zardari, co-liderul Partidului Popular Pakistanez.

Wazir e-Azam (titulatura premierului, adică Marele Vizir) urmează să se instaleze curând, conform Constituției care stipulează că șeful partidului câștigător în alegerile parlamentare preia funcția de prim ministru. Liga Musulmană victorioasă nu e – cum ne-ar putea induce în eroare numele – un partid religios. Dimpotrivă, e unul cât se poate de laic, conservator ca doctrină politică, condus de ultrapragmaticul Nawaz Sharif, un om afaceri de largă cuprindere (businessurile sale și ale familiei înfloresc din Asia de Sud în Golful Persic). Sharif a mai fost premier, în două mandate (1990-1993 și 1997-1999), a fost și guvernator al Punjabului (cea mai populată provincie a Pakistanului), iar acuzațiile de corupție l-au însoțit pretutindeni. Dar ce înseamnă o acuzație de corupție – oricât de impresionante ar fi cifrele, într-un spațiu cultural care are pentru șapgă zeci de sinonime?

Președintele cu care va trebui să coabiteze e nimeni altul decât văduvul Benazirei Bhutto. Cunoscut și ca Domnul 10%, Asif Ali Zardari este un personaj legendar, care – pe vremea când strașnic de frumoasa și instruita sa soție ocupa funcția de premier – îi dijmuia cu 10 la sută pe toți cei care aveau contracte cu Statul. Dacă vrenunul avea proasta inspirație să refuze, Zardari devenea nepoliticos, iar respectivului i se putea întâmpla precum amărâtului de milionar căruia i-a legat de picior o bombă artizanală cu telecomandă și l-a trimis la bancă să scoată ce-i datora. Asta e însă o glumă între prieteni, față de acuzația că și-ar fi ucis cumnatul, pentru care a și făcut vreo opt ani de pușcărie.

Nu se poate să nu vă amintiți de Benazir Bhutto, fiica fostului președinte (1971-1973) și apoi premier (1973-1977), Zulfikar Ali Bhutto, executat în 1979. Trebuie să vă amintiți măcar acel octombrie 2007, când – întoarsă din exil – a fost așteptată de milioane de oameni, care îi strigau numele, dansau, plângeau de bucurie, îi aruncau în cale petale de trandafiri. Nu-mi place istoria contrafactuală, dar – dacă n-ar fi fost asasinată, la Rawalpindi, câteva săptămâni mai târziu – poate că, având susținerea americanilor (dar nu și încrederea saudiților, din cauza harnicului său soț) – ar fi scurtat dictatura generalului Pervez Musharraf. Apropo, dictatorul s-a reîntors după exilul autoimpus, sperând că va câștiga alegerile. S-a ales cu un arest la domiciliu, una dintre acuzații fiind tocmai asasinarea Benazirei Bhutto. Curios e că lui Musharraf, care trăia liniștit la Londra, i-a trecut prin cap să se întoarcă, știind că presedinte în funcție e inamicul său de moarte, iar pe liderul Ligii Musulmane (favorită la alegeri) îl azvârlise de la putere, în 1999, printr-o lovitură de stat!

Să nu uităm: în Republica Islamică Pakistan, adevărata putere o deține Armata. Premierul, dacă e destul de iscusit încât să și-o exercite, are o extinsă putere executivă. Președiția e o funcție de reprezentare, dar cu destule sfori de care să se poată, la nevoie, trage. Iar, în materie de sfori, Asif Ali Zardari (împarte șefia Partidului Popular cu fiul său, Bilawal Bhutto Zardari, care în actuala campanie a șters-o, mobilizând activul de partid prin twitter) e neîntrecut.

Coabitarea Sharif-Zardari va fi scurtă. În septembrie se încheie mandatul de 5 ani al președintelui. Slabe speranțe să mai fie ales, conform noii configurații politice de după alegeri. Statele Unite nu și-l mai doresc – relațiile între cele două țări, partenere în lupta contra terorismului, cunosc în ultimii ani o degradare accentuată (Abbottabad – locul în care a fost prins Usama bin Laden e, la urma-urmei, în Pakistan). Ales de Parlament, președintele poate fi la nevoie suspendat, dacă se întrunesc două treimi din voturile Legislativului. Probabil că nu va fi cazul. Nawaz Sharif, Marele Vizir, știe să aștepte. În spatele lui e monarhia saudită – (al cărui oaspete a fost într-un luxuriant, prelungit exil) – pentru care răbdarea e o virtute.

Ce-ar mai fi de adăugat, foarte pe scurt? Că, pe lângă atâtea belele, Pakistanul mai are și bomba atomică.