Amintiri dureroase pentru cei care au participat la operațiunile de salvare în Bangladesh. „Nu exista anestezic atunci când am împrumut un ferăstrău de la armată”

Mamun a fost ridicat la rangul de erou pentru că a salvat supraviețuitori prinși sub dărâmăturile imobilului care s-a prăbușit luna trecută în Bangladesh, dar, în prezent, el nu-și mai regăsește somnul, urmărit de amintirea că a fost nevoit să taie mâna unei tinere, relatează AFP.

„Mâna mea era plină de sânge la sfârșit și nu reușesc să-mi scot această imagine din cap”, mărturisește acest salvator, în vârstă de 22 de ani, la aproape o lună după moartea a 1.127 de persoane în prăbușirea, la 24 aprilie, a Rana Plaza, un imobil de nouă etaje de la Savar, situat la periferia capitalei Dhaka.

„Când mă duc la culcare, am impresia că mă aflu într-un loc întunecat de unde nu pot să fug”, spune el, explicând că a renunțat la ideea să consulte un psihiatru, în lipsa banilor.

Drama de la Rana Plaza, cea mai mare în istoria industrială a Bangladeshului, se măsoară, cu siguranță, în numărul morților și răniților. Mai există, însă, un bilanț psihologic, vizându-i mai ales pe salvatorii care au căutat zi și noapte timp de aproape trei săptămâni în ruinele imobilului, unde s-au lovit de scene insuportabile.

În cea de-a doua zi a operațiunilor de salvare, Mamun, un croitor care lucra cu jumătate de normă, și-a riscat viața pătrunzând într-o gaură pentru a salva trei femei. La capătul tunelului, el a observat că mâna unei femei era prinsă sub beton și bloca accesul la alte victime.

„Ea mă implora: «vă rog, tăiați-mi mâna». Nu exista anestezic atunci când am împrumut un ferăstrău de la armată”, a mărturisit el.

Sute de voluntari, printre care studenți, vânzători ambulanți, mame casnice și angajați în industria textilă care lucrau în cartier, nu reușesc să-și stăvilească fluxul de imagini.

Potrivit armatei, cel puțin 2.438 de persoane, majoritatea muncitori în industria textilă, au supraviețuit, dintre care 938 sunt răniți ce au suferit în mare parte amputări la fața locului sau la spital.

Amploarea dezastrului a constrâns studenții la medicină să participe la amputări pentru a oferi ajutor echipelor medicale. Uneori, operațiile erau făcute fără anestezic și se puteau auzi urletele pacienților aflați în agonie în jurul spitalului Elam, situat în apropiere de Rana Plaza.

Acest spital a anunțat că a oferit îngrijiri medicale pentru aproximativ 60 de voluntari, dintre care mulți sunt studenți la medicină, care au suferit traumatisme.

Sushmita Nargis, un medic stagiar, ia medicamente împotriva anxietății.

„La un moment dat, aveam impresia că singurul lucru care se auzea în capul meu era sirenele ambulanțelor. Acesta nu se mai oprea”, spune ea pentru AFP.

„Și apoi existau aceste strigăte sfâșietoare ale amputaților sau ale rudelor lor… Ce ar trebui să simți când sunt sute de pacienți întinși în jurul tău, care plâng și se răsucesc de durere?”, întreabă ea.

Dotați, în general, cu ciocane sau lopeți, salvatorii au încercat să salveze cât mai mulți supraviețuitori posibili. Unii dintre ei s-au asociat pentru a cumpăra unelte mai sofisticate.

Guvernul a respins oferta de asistență a Națiunilor Unite și altor țări, lăsând armata să coordoneze operațiunile de salvare.

Odată cu trecerea zilelor, numărul supraviețuitorilor a scăzut. Nu mai rămâneau decât mirosul și imaginea unor cadavre descompuse.

Chiar și atunci când voluntarii reușeau să localizeze supraviețuitori, erau incapabili să-i salveze. Ei se aflau mult sub dărâmături.

Asma Akter Liza abia își stăpânește lacrimile atunci când își amintește de moartea unei tinere.

„Am căzut peste o fată care se numea Bakul. Ea mi-a întins mâna prin moloz. Am ținut-o de mână ore întregi vorbindu-i despre o mulțime de lucruri. Îmi spunea că sunt sora ei. Dar, în cele din urmă, nu au reușit să o salveze. Era prinsă într-un asemenea mod, încât era imposibil”, dezvăluie ea.

„Ochii săi, apelurile sale la ajutor mă urmăresc tot timpul. Uneori nu reușesc să mă opresc din plâns”, spune Asma.

Mohammed Badal, un muncitor în textile, în vârstă de 25 de ani, care a salvat 18 colegi, nu mai reușește să doarmă.

„Când încerc să dorm, aud strigând: «te rog, fratele meu, salvează-mă, salvează-mă»”.