Orientul Mijlociu. Manipularea disperării

Încă înainte de a se anunța rezultatul prezidențialelor, Iranul a lăsat să se înțeleagă că va trimite în Siria 4000 de luptători din Gărzile Revoluționare, în sprijinul amicului Al-Assad. Am marcat în timp momentul, nu pentru că decizia puterii de la Tehran ar avea vreodată legătură cu președintele Republicii, oricum s-ar numi el și oricât de blajin s-ar arăta, după vorbă, după turban.

Iranul sprijinea oricum Siria – logistic și prin Hezballah. Ce i s-a năzărit Ayatollahului Khemenei să inițieze un astfel de demers belicos? L-a mânat în luptă declarația președintelui Obama. Cea cu încălcarea „liniei roșii”: sub pretextul că regimul de la Damasc folosește gaz sarin împotriva rebelilor  – nimeni nu crede asta în Orientul Mijlociu, amintirea minciunilor care au precedat invadarea Irakului e încă proaspătă – Statele Unite vor trimite arme letale Armatei Siriene Libere și grupărilor islamiste care gravitează în jurul acesteia. Cu arme neletale i-a inundat deja pe opozanții lui Bashar al-Assad (secretarul de stat John Kerry, urmașul lui Hillary Clinton promisese oricum că va ridica bugetul pentru „asistență non-letală” de la 100 la 123 milioane de dolari).

Apropo de minciuni. Trimisul Cvartetului (SUA, Rusia, ONU și UE) în Orientul Mijlociu e nimeni altul decât Tony Blair. Noroc că, din 2007 încoace, de când și-a luat în primire biroul de la Ierusalim, n-a făcut altceva decât să-și păstorească propriile afaceri.

EMISIUNI Întrebarea pusă de Emil Străinu unui astronaut din America. Reacția acestuia: „S-a ridicat și a plecat”

23:49

VIDEO Elena Lasconi: „Să vedem daca Nicușor Dan dorește să fie candidatul coaliției”

23:17

E drept că asupra lui Barack Obama s-au făcut presiuni enorme din partea aliaților din Golf, dictatorii buni ai Arabiei Saudite și Qatarului, cei mai asidui sprijinitori ai rebelilor, alături de Turcia. Dictatorul rău, Al-Assad, are de partea lui Iranul, Hezballah-ul, războinicii șiiți din Irak și veto-urile repetate ale Rusiei și Chinei în Consiliul de Securitate. (Hamas-ul, sponsorizat și el de Iran, s-a repoziționat, aflându-se acum de partea inamicilor lui Assad).

Războiul civil din Siria, antrenând, într-o formă sau alta, întreg Orientul Mijlociu, a devenit o confruntare dintre șiiți și sunniți, riscând să se transforme în cea mai cumplită bătălie inter-religioasă din Islamul tuturor timpurilor. Poziționarea Statelor Unite de partea sunniților s-ar putea să le coste încă și mai mult decât eșecurile din Afganistan și Irak. Ironia istoriei face ca noii aliați ai Americii, sunniți wahabiți, să fie cei care au desfigurat-o în septembrie 2001. Sângeroasele miliții Al-Nusra („Reazemul”), afiliate al-Qaeda și foarte active în Siria, pe lângă care Armata Siriană Liberă e parfum de sicomor, vor beneficia de un arsenal militar, din care – conform obiceiului – vor „exporta” în Mali, Pakistan, Irak, cui nici cu gândul nu gândești.

Tot iureșul a pornit de la neașteptatele victorii ale Armatei lui Bashar Al-Assad, care au debutat, la 5 iunie, cu reocuparea orașului strategic Al-Qusayr, victoria care au dat frisoane saudiților și qatarezilor.
Cum se poziționează Israelul în acest conflict extins (dublat de  o severă criză umanitară, legată de cei peste un milion de  refugiați)? La început, s-a aflat într-o sănătoasă espectativă, pe principiul „mai bine cu răul pe care îl cunoști (Assad), decât cu răul pe care nu-l poți nici măcar aproxima”. Povestea cu gazul sarin, pe care a susținut-o cu mult entuziasm și puține dovezi, precum și noua realitate de pe teren, care se conturează ca o apropiată confruntare directă SUA-Iran, l-au făcut pe premier să-și radicalizeze declarațiile anti-Iran. Alegerea noului președinte – a declarat Netanyahu – n-ar trebui să iluzioneze comunitatea internatională în ce privește programul nuclear al Iranului. Fapt pentru care sancțiunile economice nu trebuie relaxate, ci, dimpotrivă, înăsprite. Distinsul Bibi are, partial, dreptate. Nu președintele Hassan Rowhani, fost negociator al Iranului pe probleme nucleare (2003-2005), este cel care decide, ci Liderul Suprem. Iar Ayatollahul Khameni o tine pe a lui: că Iranul își folosește resursele nucleare exclusiv în scopuri pașnice. Ba a emis și o fatwa, în 2005, în care îi afurisea pe toți cei care ar putea face altfel. Firește că nu trebuie crezut pe cuvânt, dar Republica sa islamică este sub controlul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară. Nu același lucru se poate spune despre Israel.

Reconfigurarea zonelor de influență în Orientul Mijlociu, pe fondul războiului civil din Siria, este un primejdios meșteșug de manipulare a disperării, care se poate întoarce în orice moment împotriva celor care îl orchestrează.