Zidul execuției Ceaușeștilor intră în circuitul turistic GATA TENCUIT. „Când a filmat Nicolaescu, a pus și el câteva capse în pereți. Am vorbit cu un specialist să decapeze tencuiala”

După aproape un sfert de secol de la procesul și execuția Ceaușeștilor, reprezentanții Complexului Muzeal Curtea Domnească din Târgoviște au hotărât să transforme clădirea principală a fostului Comandament al Garnizoanei Târgoviște – UM 01417 și UM 01378, aflată astăzi în patrimoniul CJ Dâmbovița -, de pe Bulevardul Regele Carol I, locul detenției, judecării și execuției celor doi, în secție a muzeului.

Inaugurarea a fost fixată pentru data de 2 septembrie, iar organizatorii lucrează febril în aceste zile, pentru ca totul să fie pus la punct, în detaliu.

O clădire cu istorie

În mod normal, astfel de clădiri, scoase din anonimat de întâmplări excepționale, emană un soi de personalitate distantă. O împotrivire discretă în a se lăsa „descusute”, ca o prezervare insidioasă a misterului.

Clădirea centenară a Școlii de cavalerie din Târgoviște, construită pe la sfârșitul secolului XIX, se comportă, din acest punct de vedere, complet diferit. Aproape că te cheamă, nerăbdător, în umbra verde a copacilor, întinsă ca o perdea peste bejul-portocaliu al fațadei, rotunjită în albul tocăriei și arcadelor largi, din canicula străzii.

În fața intrării principale, te întâmpină, cu mâna pe „fierul” spadei de piatră, Dan al II-lea cel Viteaz. În spatele lui, pe frontispiciul clădirii, deasupra arcadei de mijloc, scrie, „bătut” în piatră: „Ofițerul de cavalerie trebuie să fie și călăreț și cavaler”.

Toată lumea lucrează

În curte, activitate susținută. Femeile curăță vechile mese ale completului de judecată, din 25 decembrie 1989, „placate” cu melamină maro. În interior, bărbații tencuiesc ce a mai rămas de tencuit, îndreaptă pereții ciobiți ici-colo, mai fixează o priză, pun la punct grupurile sanitare. Arhitecții și muzeografii stabilesc pe desen amplasarea mobilierului și a recuzitei.

Miroase a proaspăt și a vopseluri de apă; în răstimpuri, te lovește damful greu, unsuros, al soluției de protecție, întinsă peste parchetul proaspăt rașchetat. Directorul adjunct, Gheorghe Olteanu, umblă grăbit, e peste tot, aproape ubicuu, alergând în picioarele goale, cu blugii sumeși. Îl întreb cum stă cu „lucrarea” și îmi spune din mers, că „bine”. Îl „fixez”, totuși, pentru câteva minute și aflu primele detalii. Câte camere cuprinde „Muzeul Execuției Ceaușeștilor”, când va fi gata clădirea Școlii de cavalerie din Târgoviște”, la rândul ei un punct muzeal distinct, când „se taie panglica”. Apoi îmi spune că mai are o problemă și că toate celelalte explicații le voi primi de la directorul general Ovidiu Cârstina. Înțeleg ierarhia, și îl caut pe „general”.

Alte glasuri, aceleași încăperi

Ovidiu Cârstina e la fel de amabil ca și adjunctul său, dar mult mai răbdător. Îmi povestește, de-a fir a păr, toată lucrarea, bucurându-se, odată cu povestea lui, că totul e aproape gata. Nu uită nici de nuanțe.

„În primul rând, trebuie să vă spun că tot ce facem noi aici nu are legătură cu politica. Nu facem un muzeu al comunismului. Unii au vorbit despre asta. Încercăm, doar, să reconstituim, fizic, momentul trecerii de la comunism la capitalism. Apoi, am hotărât să realizăm punctul muzeal aproape împinși de la spate de turiști. Mai ales de turiștii străini, oameni curioși care treceau prin oraș, vizitau ce e de vizitat, și apoi ne întrebau, surprinzător, unde e locul în care au fost executați soții Ceaușescu. Drept dovadă că nu exagerez, primul grup organizat care va vizita muzeul, după deschiderea din 2 septembrie, este un grup de suedezi – pe 16 ale lunii. Altfel, în ultimele zile, presa străină ne-a solicitat foarte mult. Au venit cei de la France-Presse, apoi France 2, Der Spiegel, o să vină BBC, Le Figaro au scris și ei despre noi, nu tocmai amical; că ar fi un muzeu morbid, mă rog…”.

După ce fixăm filozofia, directorul Cârstina îmi arată, pe rând, cele patru „obiective” interioare. Din holul central, în dreapta, se intră în biroul „Comandantului”. „Aici au fost aduși, cei doi, pe 22 decembrie, prin spate, după ce au fost coborâți din TAB. Li s-a făcut controlul medical, le-a fost măsurată tensiunea și restul”. Mai departe, din același hol, vizavi de intrarea principală, se deschid ușile capitonate ale „Sălii Procesului”. „Aici vor fi amplasate mesele pe care le-ați văzut afară. Ele sunt identice cu cele care s-au aflat aici, în ziua procesului. Din păcate, imediat după 89, „originalele” au fost încurcate, așa că nu am putut afla, cu exactitate, cine la ce masă a stat”. Din sala mare se intră într-una mult mai mică – „Sala de Consiliu” degajă un fel de apăsare, vag perceptibilă. „Aici s-a fixat condamnarea”, spune Cârstina și ieșim, amândoi, fără multe comentarii.

Toate cele trei încăperi păstrează lambriurile originale, din melamină maro. În rest, pereții sunt refăcuți, tencuiți, vopsiți. „Am respectat exact culoarea”, spune directorul.

Altfel, nicio piesă de mobilier. Pereți goi, parchetul uns, din care se ridică mirosul greu, tocăria vopsită, în spatele perdelelor albe, noi. „Totul va fi refăcut așa cum a fost. Biroul completului, locul avocatului, mesele unde au stat cei doi; acolo masa celorlalți participanți la proces”. Revenim în holul central din care intrăm pe un altul, lung și luminos, care conduce către ultimul „dormitor” al Ceaușeștilor.

În încăpere sunt aliniate trei paturi militare, vechi, din metal, „dotate” cu saltele decolorate și găurite. „Aici au dormit în ultimele trei nopți. Pentru că dădeau spre bulevard, ferestrele fuseseră acoperite cu pături. Paturile celor doi erau aici, sub ferestre. Dincolo, era patul militarului care îi păzea; în colțul acela, o masă pentru alimente, apă și medicamete. Tot acolo fusese amenajată, din draperii, un fel de debara”.

Luminoasă cum e acum, încăperea nu recreează atmosfera apăsătoare din decembrie 89; sentimentul de disperare și de bulversare trăit de cei doi.

„Ceaușescu auzea oamenii scandând, pe bulevard, „Ole, ole, Ceaușescu nu mai e”. În panica în care era, sub efectul medicamentelor, avea impresia că oamenii strigă „Ceaușescu, unde e?”. A încercat să smulgă pătura din geam, s-a urcat pe pat, voia să iasă la fereastră „să vorbească cu muncitorii”. Intervenția fermă a militarului l-a făcut să se izbească cu fața de cadrul patului. Asta explică de ce, la proces, avea obrazul vânăt”, îmi spune directorul. Apoi, îmi mai spune o poveste pe care n-o știam.

O „lichidare” eșuată

„Eu cred că au încercat să-l elimine, înainte de proces, ca să nu-și mai aprindă paie-n cap”, spune, la un momen dat, Cârstina. „Ceaușescu suferea de diabet și avea cu el medicamentele necesare. Într-o zi, s-a prezentat la poartă un cetățean care a lăsat un plic cu câteva fiole „cu insulină”. I-a spus Ofițerului de Serviciu că îi sunt necesare lui Ceaușescu pentru continuarea tratamentului, dar să nu deschidă plicul până ce el nu va părăsi unitatea. Comandantul Chemenici, cel care a povestit incidentul, mai spune că i-a sugerat Elenei să nu-i administreze injecțiile. În plic, un bilețel, imperativ, pe care scria cu majuscule: „I le dai!!”. Ceaușeasca a ținut plicul cu fiole la ea, în tot acest timp; chiar și la proces. Asta se vede pe filmare. După execuție, același ofițer care îl adusese, a făcut ca plicul să dispară”.

Revenim pe holul care, de la dormitor, duce către ieșirea din spate, acolo pe unde Ceaușeștii au fost duși către „Zidul Execuției”, ultimul reper important al muzeului. „Aici, pe hol, vom amplasa câteva manechine îmbrăcate în vechile uniforme, așa cum s-au așezat în dispozitiv cei din plutonul de pază”.

Zidul

Cu zidul e o problemă. „Din păcate, după execuție, la un an sau doi, cei de la UM au tencuit zidurile exterioare ale clădirii și au acoperit găurile făcute de gloanțe. Când a filmat aici scena execuției, Sergiu Nicolaescu a mai pus și el câteva capse în pereți, care au generat alt rând de găuri. Acum am vorbit cu un specialist să decapeze ultimul strat de tencuială, pentru a putea fi văzute găurile gloanțelor. Am reușit, în câteva locuri, să ajungem la ele. Sper să reușim”, îmi arată Ovidiu Cârstina o zonă în care se mai vede mușcătura glonțului în carnea cărămizii.

„Lumea să nu uite”

Spre ieșire, îi întreb, din curiozitate, pe oamenii care lucrează aici, cum se simt. Au vreun sentiment oarecare, mai mult sau mai puțin ciudat? Fac vreo legătură cu imaginile televizate, transmise în urmă cu 24 de ani? Au emoții? Li se pare că are rost un astfel de muzeu?

„Eu zic că are. E bine ca lumea să nu-și uite istoria”, îmi spune Elena Dumitrescu, de la Complexul Muzeal. „Am trăit acele evenimente. Am fost implicată. Sigur că retrăiesc acum, aici, o parte din starea aceea. Atunci nu realizam ce se întâmplă. Nu-l credeam pe Ceaușescu, când vorbea de „agenturilii străine”. Acum, după ce m-am documentat, îl cred. Totul a fost o diversiune, iar procesul o mascaradă. Când văd mesele astea, mi se face pielea de găină amintindu-mi cum stăteau înghesuiți acolo, cu toții, în jurul lor”, spune femeia în timp ce curăță hotărât melamina spartă.

Același lucru îmi spune și Costel Zamfiroiu. „Cam târziu de făcut muzeu, dar are rostul lui. O să vină lumea. Eu, prima oară când am intrat aici, acum doi ani, am avut o strângere de inimă. Mă gândeam că au fost omorâți ca niște câini. Părerea mea, personală. Nimeni nu mi-o schimbă”.

Notă: Imaginea cu execuția soților Ceaușescu este o reconstituire. Imagini reale din timpul execuției găsiti AICI