BICICLEȘTI. Îi cerem public primarului Oprescu să deschidă orașul pentru pietoni și bicicliști. SUSȚINE PETIȚIA PUBLICĂ

Gândul și Prosport lansează în această seară campania „BICICLEȘTI”. Îi cerem public primarului general al Capitalei, Sorin Oprescu, să închidă în luna octombrie, duminica, până la ora 18.00, traficul rutier de la Herăstrău, via Kiseleff, Calea Victoriei, până în Centrul Vechi. Ne dorim ca acest traseu să devină cea mai mare pistă de activități sportive de week-end din Capitală.

Îi spunem „biciclești”, dar nu vorbim numai despre biciclete și sport, cerem un loc pentru mișcare curată, plimbat cu rolele, cărucioarele pentru bebeluși sau chiar, un cuvânt uitat de bucureșteni, promenadă. Ne gândim și la cei care merg cu mașina și nu vrem să blocăm orașul, așa că solicităm Poliției Rutiere să se alăture și să găsească soluții pentru ca în zone precum Piața Victoriei, intersecția din apropierea Cercului Militar, Piața Revoluției, atât noi, cei ce vrem să facem mișcare, cât și șoferii să putem trece alternativ.

TRASEUL LIBER PENTRU MIȘCARE. CLICK PENTRU A MĂRI

În fine, ca să primim, trebuie să cerem. Asta încercăm să facem, dar avem nevoie de ajutorul vostru. Autoritățile trebuie să știe că suntem mulți, doar așa vocea noastră se va face auzită. Am creat o aplicație pe Facebook. O puteți accesa aici.

Cu un simplu LIKE, susțineți cererea adresată Primarului Oprescu, cu un simplu SHARE distribuiți afișele campaniei către prietenii dumneavoastră. Și un sfat: uitați-vă cu atenție și la afișul care se adresează Iașilor, Clujului, Timișoarei. Să spunem că Bucureștiul e doar începutul.

ACCESEAZĂ AICI APLICAȚIA PE FACEBOOK PENTRU A SUSȚINE CAMPANIA BICICLEȘTI

AFIȘELE CAMPANIEI

De-a lungul acestei campaniiGândul și Prosport vă vor prezenta și istoria Bucureștilor, timpurile în care „promenda” era un cuvânt des întâlnit, vă vom arăta ce măsuri au luat alte țări pentru a-și încuraja cetățenii să facă mișcare, ce infrastructură au dezvoltat în acest sens.

Calea Victoriei, pe care noi o vrem închisă în weekend. Vă învităm într-o călătorie în timp alături de Mița Biciclista pe drumul Brașovului la Ulița Mare spre Sărindar

Loc de promenadă pentru boemii Micului Paris, gazdă a unora dintre cele mai importante și frumoase clădiri din Capitală, Calea Victoriei a fost încă de la început una dintre cele mai importante artere ale Bucureștiului. Aici, printre actori, politicieni și negustori ai vremii s-a remarcat prin nonconformismul său Maria Mihăescu pe care pasiunea pentru mersul pe bicicletă a transformat-o într-un simbol, rămânând în memoria colectivă drept Mița Biciclista.

Denumit inițial „Podul Mogoșoaiei”, acesta a fost deschis în 1692, la patru ani după urcarea pe tronul Țării Românești a lui Constantin Brâncoveanu. Vrând să aibă o cale de acces care să facă legătura între Palatul Domnesc și moșia de la Mogoșoaia, acesta a cerut unirea Drumului Brașovului – porțiunea dintre Cercul Militar și Piața Victoriei – și Ulița Mare spre Sărindar – porțiunea dintre Piața Națiunilor Unite și Bulevardul Regina Elisabeta.

„Astfel, într-o zi, din poarta casei sale de lângă gârlă (…),Vodă pune sfoară drept spre Mogoșoaia, tăind astfel uliță nouă prin mahalaua existentă a Scorțarului, prin întinsele proprietăți ale mătușii sale Doamna Maria, văduva lui Șerban Vodă Cantacuzino, prin locurile Bălăceanului, văr bun și cel mai dușmănit dintre dușmanii lui Brâncoveanu, în sfârșit, prin terenurile Zlătarilor și, ieșind din oraș dincolo de mahalaua Sărindarilor, prin cele stăpânite de mănăstirile Snagov și Căldărușani”, povestește Gheorghe Crutzescu, autorul cărții „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi”.

„Astfel (…) își croi Vodă un drum mai drept și mai scurt spre moșia Măriei Sale. (…) Podul Mogoșoaii se deschisese și deschis a rămas și va rămâne cât or fi Bucureștii”, adaugă acesta.

Denumirea de „pod” a primit-o însă datorită felului în care a fost construită artera, a explicat pentru gândul istoricul Dan Falcan. „I se spunea așa pentru că drumul era cu bârne. Adică fuseseră așezate bârne transversale din lemn, trunchiuri de copac, de-a latul căii”.

Aceste bârne, numite „podini”, măsurau circa opt metri, iar pe lateral erau construite șanțuri pentru scurgerea apei de ploaie. Cum nu existau trotuare, pe Podul Mogoșoaiei circulau deopotrivă oamenii și trăsurile. Abia mai târziu, în anul 1824, în timpul lui Grigore al IV-lea Ghica, a fost pavat cu piatră de râu, iar în 1864 s-a început pavarea cu piatră cubică din granit, adusă din Scoția.

Curând, „de-a lungul uliței noi croite, pe terenuri întinse cât o moșie, au început boierii să-și facă case”, mai scrie Crutzescu.

După urcarea pe tron a lui Carol I, în aprilie 1866, de-a lungul Podului Mogoșoaiei încep să fie construite unele dintre cele mai importante clădiri din București, majoritatea rămase în picioare până azi. Se ridică biserici, prăvălii, magazine de lux, restaurante, hoteluri, diverse instituții de stat, astfel că artera devine principalul loc de promenadă din Capitală.

„Calea Victoriei era principala arteră și cea mai circulată, iar de-a lungul său au fost ridicate principalele clădiri în perioada lui Carol I: Palatul Poștelor, Muzeul Național de Istorie, Ateneul, Palatul Regal, Palatul Telefoanelor, Teatrul Național, Casa Capșa, Hotel Bulevard, Biserica Zlătari”, povestește Dan Falcan. „Acolo erau toate magazinele, toată viața de noapte. Tot ce era mai savuros și mai spectaculos în Bucureștii Micului Paris se întâmpla aici”, adaugă istoricul.

Astfel, la Berăria Gambrinus, deținută de I.L.Caragiale, aduna în saloanele sale toți marii actori care au debutat pe scena primului sediul al teatrului Național din București – aflat, de asemenea, pe Calea Victoriei – și ziariștii de la „Timpul” – publicație la care au scris și Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și Ioan Slavici.

La Casa Capșa, își dădeau întâlnire pictorii și scriitorii, iar ducele Nicolae al Serbiei cu suita, foștii suverani ai Serbiei, Milan și Natalia Obrenovici, Raymond Poincaré, fostul președinte al Republicii Franceze, sau premierul grec Eleftherios Venizelos aveau să-i treacă pragul mai târziu.

De asemenea, Palatul Cantacuzino, astăzi Muzeul Național „George Enescu”, construit după planurile arhitectului Ion D. Berindey, a fost sediu al Președinției Consiliului de Miniștri, iar Palatul Stirbey a fost reședință pentru unele dintre cele mai proeminente personalități ale vieții politice și culturale, iar în perioada sa de glorie găzduia baluri spectaculoase.

Punct de referință era și Teatrul Național. Clădirea însă a fost afectată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar mai târziu, demolată.

„În 1944, Teatrul a fost bombardat, însă din greșeală”, a explicat istoricul Dan Falcan pentru gândul. „Nemții au vrut de fapt să bombardeze Palatul Regal, crezând că acolo se află regele, și Palatul Telefoanelor, pentru a întrerupe comunicațiile, însă au ratat ținta, iar bomba a căzut pe Teatrul Național. Planșeul a fost avariat de serios, dar nu ireparabil. Din păcate însă, nu s-a făcut nimic pentru repararea și restaurarea acestuia, iar regimul comunist a considerat că e mai bine să-l dărâme. A fost mare păcat”, mai spune istoricul.

Dărâmată a fost și Biserica Sărindar, în locul ei fiind construit Cercul Militar Național. Totuși, multe dintre vechile clădiri au rezistat până azi. „Dacă ar fi posibil să vină aici, acum, un bucureștean din anii ”30, ar recunoaște foarte multe fiindcă asupra clădirilor de aici s-a intervenit mai puțin”, spune Falcan.

Tot în timpul lui Carol I, datează și actualul nume – „Calea Victoriei”. În octombrie 1878 armata Română își făcea intrarea triumfală în Capitală, în urma victoriei din Războiul de Independență, astfel că artera și-a schimbat denumirea în cinstea acestui moment. În același an, mai multe alte străzi sunt redenumite, în amintirea unor evenimente istorice importante: Calea Plevnei, Cale Griviței, Calea Victoriei, Strada Smârdanului, Calea Dorobanți.

În preajma Primului Război Mondial, Calea Victoriei a fost asfaltată.

Mița Biciclista – Cea mai nonconformistă femeie de pe Podul Mogoșoaiei

Cândva, pe Podul Mogoșoaiei se plimba Maria Mihăescu, o „demimondenă” a vremii, o femeie frumoasă și total lipsită de inhibiții. Într-o vreme în care femeile purtau doar rochii și se plimbau cu trăsura, ea îndrăznea să îmbrace pantaloni și să încalece pe bicicletă.

Poreclită Mița Biciclista de ziaristul George Ranetti, aceasta a devenit curând figură emblematică a Bucureștiului interbelic, datorită nonconformismului ei.

„Era foarte frumoasă, se împodobea cu zulufi, se îmbrăca în catifea, purta pantaloni strânși pe picior, era foarte cochetă și foarte ieșită din tipar. Provoca foarte mult lumea, mai ales că la vremea aceea femeile nu purtau pantaloni. De asemenea, ea a fost și prima femeie care a apărut mergând pe bicicletă”, a povestit Dan Falcan.

Maria Mihăescu era orginară din Dițești, județul Prahova. Ajunsă în București pe când era foarte tânără, aceasta a fost remarcată în scurt timp și a devenit „curtezană de lux”.

„Era un fel de prostituată de lux. Nu avea acces oricine la ea, doar cei bogați. A fost curatată inclusiv de regele Manuel al Portugaliei”, spune Falcan. „Era o persoană foarte la modă, avea o casă foarte mare, care încă păstrează inscripțiile M.M. pe ușă și pe sobele din interior”, adaugă acesta.

În imobilul care există și azi, a locuit o perioadă, cu chirie, și Neagu Djuvara și mama sa: „Noi ședeam – foarte trist! – deasupra fostelor grajduri care deveniseră garaj, într-o singură odaie. (…) Mă văd acolo – am stat cel puțin vreo șase luni – și îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat. Am făcut toate bolile copilăriei – scarlatină, pojar, diaree, de toate… Așadar, toate bolile copilăriei le-am făcut la Mița Biciclista acasă”, își amintește istoricul în paginile volumului „Un secol cu Neagu Djuvara”, de George Rădulescu.

De asemenea, Neagu Djuvara o caracterizează pe Maria drept „o demimondenă”: „era (…) – hai să-i spunem în mod vulgar – o curvă de mare lux. Lucru rar la vremea aceea – în anii ”20 -, făcea ciclism prin București pentru a-și menține silueta. Așa fusese poreclită Mița Biciclista.”

Despre ea se spune că ar fi fost curtată de Nicolae Grigorescu, Octavian Goga și chiar de Regele Ferdinand. Cu un asemenea, succes, Mița Biciclista a dus o viață extravagantă și lipsită de griji.

Deși îndrăgostită de medicul Nicolae Minovici, celebra curtezană s-a căsătorit cu generalul Alexandru Dumitrescu, la jumătatea anilor ”40. Tot atunci au început și probleme financiare.

Plecată la Paris, aceasta s-a stins din viață în anul 1968.