Doi fotografi români, tată și fiu, au călătorit cu motocicletele prin Asia aproape 70 de zile – GALERIE FOTO

Doi fotografi români, tată și fiu, s-au întors cu bine dintr-o călătorie de 69 de zile și 17.000 de kilometri în Asia, pe două motociclete cu care străbătut 12 țări: R. Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Georgia, Turcia și Bulgaria.

Valeriu Pană (62 de ani) și Theodor Pană (25 de ani), ambii freelanceri, au plecat la drum cu un buget redus, doar 3.000 de euro, dar au mai primit din țară 200 de euro, după ce, la 3.500 de kilometri de casă, au rămas fără niciun ban.

EXTERNE Volodimir Zelenski: Ucraina are nevoie de GARANȚII din partea țărilor europene și a SUA după încheierea războiului cu Rusia

19:47

VIDEO George Simion: „Propunem un GUVERN de uniune naţională cu premier AUR, domnul Petrişor Peiu”

19:17

Mediafax Foto

„În general, se trăiește cu bani puțini acolo. Mai dai o amendă, un radar, într-o seară n-ai găsit un hotel mai ieftin…”, comenta, înainte de plecarea în cursă, Valeriu Pană.

Din puținii bani pe care i-au avut, cei doi avut de cumpărat și benzină, în total 1.200 de litri (100 de plinuri), care i-a costat aproape 1.000 de dolari pentru ambele motociclete.

Tatăl merge pe motocicletă din 2006 și parcursese, până la călătoria spre orient, aproximativ 60.000 de kilometri. Fiul avea, însă, permis de conducere pentru motor de aproape un an, reușind să facă 12.000 de kilometri.

Niciunul dintre ei nu mai fusese atât de departe, nu părăsise Europa și nici nu mai fusese plecat atât de mult timp cu motorul.

Cea mai lungă etapă făcută într-o zi a fost de 850 de kilometri, de lângă Istanbul până la București, și cea mai scurtă a fost de 110, între Langar și Iskashim, pe coridorul Vakhan, la granița cu Afganistanul, în Tadjikistan.

În lunga călătorie de 17.000 de kilometri, fiecare a petrecut efectiv pe motor, în cele 69 de zile, circa 280 de ore (aproape 12 zile). Au făcut 7.800 de fotografii și aproape patru ore de filmare.

Mediafax Foto

Au urcat până la 4.655 de metri, în Tadjikistan, au condus la 0 grade celsius în Georgia și la peste 45 de grade în Kazahstan.

Românii au traversat trei lanțuri muntoase: Munții Altai – când au trecut din Kazahstan spre Kîrgîztan, Tian Shan – la trecerea din Kîrgîztan spre Tadjikistan, și apoi au traversat Munții Pamir, ajungând în Valea Wakhan – care se află între Munții Pamir și Munții Hindukush (Afganistan).

„Trei lanțuri grele am traversat și pe unul l-am văzut de la 60, de la 30, uneori de la 15 kilometri. Am fost pe un platou, la Lacul Song – Kul, în Kârgâztan, la peste 3.000 de metri, unde florea de colț, câtă frunză câtă iarbă, o mâncau caprele”, spune Valeriu Pană.

Zece dintre țările pe care le-au traversat au făcut parte din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).

Mediafax Foto

Vali și Theo nu cunosc limba rusă, doar germana și engleza, însă, pentru a se înțelege cu localnicii, s-au bazat, optimiști, pe un ghid de conversație româno-rus editat în 1957, pe un dicționar și pe faptul că tatăl a făcut în clasa a V-a, în urmă cu 50 ani, un an de limba rusă, în care a învățat literele.

Așa cum și-a dorit Valeriu, cei doi au reușit „să se țină” de traseul stabilit la București. Cu o singură excepție, din Kazahstan în Kîrgîzstan au trecut granița prin alt punct decât cel stabilit, despre care au aflat de la un motociclist olandez cu care s-au întâlnit pe drum.

Vali a avut pregatite cartoane colorate, asemenea semnelor de carte, câte unul pentru fiecare zi a călătoriei. Pe fiecare a scris numărul de kilometri parcurși, cât au alimentat și cele mai importante date ale etapei.

Banii pregătiți de acasă le-ar fi ajuns dacă nu i-ar fi „decimat”, așa cum spune Vali, vizele pentru Turkmenistan (125 de dolari pentru amândoi), o taxă de drum plătită la granița turkmenă (180 de dolari împreună), taxa de 440 dolari pentru traversarea Mării Caspice și o „amendă” de aproximativ 150 de dolari pentru depășirea vitezei legale pe care au plătit-o, ca bani de buzunar, unui polițist din Azerbaidjan.

În rest nu au avut probleme, deși au întâlnit multe radare, cele mai multe în Rusia și Kazahstan.

„Am dat o «amendă», așa cum o dau mulți, în Azerbaidjan. Culmea e că citisem despre acel radar în cartea lui Mihai Barbu (fotoreporter care a fost în 2009, pe motocicletă, în Mongolia – n.r.). L-a luat și el. Radarul acela fix, aflat într-o pădure, l-au luat mulți”, arată Valeriu Pană.

Erau pe drumul de întoarcere, după ce trecuseră Marea Caspică. Mai aveau 30 de kilometri să intre în Georgia și 3.500 de kilometri până în țară. Acolo au trebuit să decidă: rămân fără permisele de conducere ori fără toți banii rămași pentru continuarea călătoriei.

Au depășit viteza legală de 60 de kilometri/oră. Amenda era, pentru fiecare, de 150 de manați azeri, echivalentul a 150 de euro.

Le-au spus polițiștilor că nu au bani. Aceștia i-au dus la post.

„Ne-au arătat un teanc gros de permise și ne-au spus că dacă nu avem bani să plătim cele două amenzi, le pun și pe ale noastre acolo. A deschis sertarul și ne-a spus «Kolekția». Noi vorbeam fiecare pe limba lui, nu aveai cum să te înțelegi cu ei. Suntem turiști…mergem acasă”, descrie Theodor scena. Insistențele și rugămințile lor au fost zadarnice.

Un polițist l-a condus cu mașina pe Theo la prima bancă, aflată la 30 de kilometri, a golit cardul de toții banii și a schimbat câțiva dolari pe care îi mai avea la el, toți în moneda locală.

„Noi mai aveam, probabil, zece manați pentru cheltuieli mici. Unul ziceam că îl punem la caiet (pentru colecție – n.r.) și de restul mai luam benzină. I-am scos pe toți. Am scos tot ce am avut pe carduri, tot ce am avut prin buzunare. I-am spus că ăștia sunt toți banii noștri, toți – 146 de manați. Am păstrat doar un manat. I-am dat 145. Și i-am spus: «Unul nu ți-l dau!»”, își amintește tănărul motociclist.

Atunci polițiștii au cedat și au decis să dea numai unuia „amendă”.

Mediafax Foto

„M-au dus în spatele postului, într-un fel de bucătărie, unde făceau ceai, mâncare pentru ei. Mi-au dat ceai, m-au invitat la masă. Când a sosit Theo, a venit unul și ne-a chemat în spatele clădirii, cu carnetele nostre în mână și ne-a spus: «Banii!»”, continuă Vali.

Au dat banii și au plecat mai departe pe motoare…cu un singur manat azer, pe care l-au pus la colecție.

Rămași fără bani, salvarea a venit, în ultimul moment, din țară, de unde au primit pe card 200 de euro pentru a-și putea termina călătoria.

Cei doi au păstrat, ca amintire, bancnote din fiecare țară, mai puțin din Turcia, unde ultima bancnotă au dat-o unui om care i-a lăsat să doarmă într-o parcare de tiruri.

Cea mai dificilă etapă a traseului? Vali răspunde, fără să se gândească prea mult, „ultima zi de mers în Rusia”, țară pentru care au avut o viză de tranzit de doar 5 zile pentru a străbate aproximativ 2.380 de kilometri.

„În Rusia totul a fost sub presiune. Acolo nu ne-am putut permite niciun fel de relaxare. În ultima zi de viză, am mers 683 de kilometri, dintre care 500 pe ploaie torențială. A fost presiune mare. Acolo eram mânați de la spate de timp. Erau mii și mii de tiruri grămadă pe tine, care veneau și din față și din spate, te depășeau”, rememorează Valeriu.

Theo spune că putea să-și piardă viața pe traseu, când un câine mare a sărit pe șosea și s-a izbit cu putere, din lateral, de cutia prinsă pe motocicleta sa. A simțit izbitura, motocicleta s-a dezechilibrat, a intrat în voblaj, dar a reușit să o redreseze.

Vali era să fie „zburat” de pe șosea de o rafală de vânt, în Kazahstan, pe drumul dintre Kharaghanda și Balqash, care aducea nisip și ciulini din deșert. „Am avut noroc că nu a venit ceva din față, pentru că nu puteam să evit. O rafală de vânt m-a luat și m-a dus pe banda cealaltă ca pe ziar”, rememorează el.

Pentru Vali, cea mai frumoasă și spectaculoasă etapă a fost cea de la Tavildara (Tadjikistan), de circa 400 de kilometri, cu drum foarte prost. Singura problemă a fost că în drum au întâlnit un pod rupt și au fost nevoiți să meargă pe motociclete printr-o apă destul de mare.

Fiului său i-a plăcut, însă, etapa Murgab-Langar, tot din Tadjikistan: „Am mers prin deșert, la peste 4.000 de metri altitudine, și aveam deasupra noastră niște vârfuri de circa 7.000 de metri. Am parcurs vreo 200 de kilometri pe lângă un gard, care reprezenta granița cu China. Eram la 12.000 de kilometri de casă și nu îmi venea, practic, să cred. Era absolut pustiu, nu era nimic. Mă gândeam: «Am venit cu fierul ăsta după mine și tot cu fierul ăsta mă duc și acasă, Doamne ajută!»”.

În satul Langar au ajuns pe 28 august, peste două zile începea școala. Au făcut fotografii cu copiii, părinții și bunicii care participau la serbarea de început de an școlar.

Cea mai scurtă etapă a călătoriei a fost de 110 kilometri, între Langar și Iskashim, pe coridorul Wakhan, la granița cu Afganistanul, în Tadjikistan.

Potrivit lui Theo, în pasul Ak-Baital lumina era extraordinar de puternică și imaginea foarte clară.

Potrivit lui Vali, acolo „culorile sunt nebune”. „Munții Pamir, de pe coridorul Wakhan sunt înfricoșători, nu au vegetație, au o culoare cenușie, deprimantă. Munții ăștia au măreție, dar frumusețe nu au”, este de părere acesta.

Coridorul Wakhan este un defileu al râului Panj, care își are obârșia la 4.000 de metri, în Munții Pamir, și care formează granița naturală cu Afganistanul.

„Există un Iskashim în Tadjikistan și un Iskashim în Afganistan, între ele un pod peste râul Panj. În Iskashim, în fiecare sâmbătă, are loc un târg. În mod normal, sâmbăta poți trece, se dă viză pe loc, și poți să mergi în Ishashimul din Afganistan, câțiva kilometri. Numai că acum granițele erau închise. Se pare că era o epidemie de holeră în Afganistan”, precizează Theodor.

Vali și Theo au fost nevoiți să stea trei zile în „no man’s land”, între Uzbekistan și Turkmenistan

În capitala Tadjikistanului, Dușanbe, au fost la ambasada Turkmenistanului pentru a obține viza necesară intrării în această țară.

Au ajuns vineri, pe la prânz. Soldatul de la poartă le-a spus, la început, că nu mai e program și să revină luni. Până la urmă, cu greu, la insistențele lor, au fost primiți de ambasador, care, așa cum spun ei, nu s-a dovedit prea prietenos. Și el și translatoarea de limbă engleză păreau fără chef și presați de timp.

„El voia să știe ziua exactă când urma să ajungem la intrarea în Turkmenistan. Mai avem de mers prin Tadjikistan, prin Uzbekistan…Cum să spunem ziua exactă?”, se miră și acum Valeriu.

În cele din urmă le-a fost aprobată o viză pentru cinci zile, pe care urmau să o primească la graniță, când aveau să intre, peste zece zile, în Turkmenistan.

Au ajuns însă la granița dintre Uzbekistan și Turkmenistan cu trei zile mai devreme.

Vali descrie, pe scurt, situația: „Dacă te-ai dus la graniță, uzbekul nu te lasă să te duci la granița Turkmenistanului să îl întrebi pe ăla «Băi, îmi dai viza sau nu mi-o dai?». E cu reguli clare, militare. Treci, îți închide viza și nu mai poți să te întorci. Am știut că e un risc să nu ne mai putem întoarce”.

Au trecut, totuși, granița uzbekă în speranța că turkmenii vor fi înțelegători.

La postul de graniță turkmen au fost, însă, întorși în zona dintre granițe. „Aici se încuie, nu puteți să stați, doar între granițe, dincolo de gard. Aveți cort? Îl puneți acolo. Stați în el. Aveți apă, mâncare? N-aveți? N-aveți. Noi nu putem să vă dăm”, rezumă Vali spusele grănicerului turkmen.

Au încercat să intre înapoi în Uzbekistan. Nu au mai putut: „Aveți «o intrare – o ieșire», ați ieșit, salut, nu mai aveți cum să intrați!”.

Resemnați, tatăl și fiul și-au pus cortul acolo, în „no man’s land”, „mai lângă gardul turkmenilor, la câțiva metri, la umbră”. Alături, ceva stuf, sticle de plastic și niște gunoaie.

Aveau abonamentul telefonic suspendat de trei săptămâni pentru neplata facturii, care se ridicase la 1.500 de lei pentru prima lună a călătoriei, din cauza costurilor mari de roaming. „L-am plătit între timp și i-au dat drumul chiar când ne aflam în „no man”s land”, între granițele Uzbekistan-Turkmenistan și de acolo până acasă au mai fost încă vreo 700 de lei”, precizează Theo.

În cele trei zile de așteptare, grănicerii din Uzbekistan s-au dovedit generoși, asigurându-le din propria mâncare două mese pe zi: pâine, roșii, paste, „mâncăruri de-ale lor” și apă.

„Dimineața și seara omul fluiera. Și când îl auzeam că fluieră, că noi nu aveam vedere, pentru că era un fel de stuf, pac, ieșeam de acolo, ne făcea semn și mergeam să luăm mâncarea. Dacă nu ne fluiera mergeam acolo și îi făceam noi semn. Au fost băieți foarte de treabă toți”, conchide Vali.

Theodor râde: „Ăla fluiera și noi, ca și câinii lui Pavlov, ieșeam din boscheți, ne uitam…”

Într-o seară, își amintește amuzat Theo, grănicerul a fluierat din nou, dar nu îl mai aștepta cu mâncare, ci cu o propunere.

„Militarul mă întreabă, într-o engleză, așa, stâlcită: «Where is the olt man? (Unde este bătrânul, n.r.)». Zic: «Nu știu. Citește, doarme, scrie…». Zice că face cursuri de limbă engleză și vrea și el să vorbească cu cineva engleza, dar nu are cu cine. Dacă nu vrem și noi să conversăm puțin”, povestește Theodor.

Vali își amintește că grănicerul, care învăța și limba germană, a venit cu un dicționar și au reușit să închege o conversație, când în germană, când în engleză.

„Tare simpatic băiatul. Toți au fost simpatici. Am vrut să le lăsăm banii care ne rămăseseră din Uzbekistan, echivalentul a trei-patru dolari probabil, dar mulți, hârtii multe. Le-am spus: «Luați-i voi, noi plecăm, nu mai avem ce face cu ei». Nu au vrut. Au fost foarte de treabă”, își amintește cu nostalgie Valeriu Pană.

Celor doi le revine o altă amintire, de data aceasta amuzantă, despre cum au fost nevoiți să umble cu teancuri de bani în Uzbekistan, unde un dolar este 2.700 de somi și cea mai mare bancnotă este de 1.000 de somi. „Noi am schimbat 100 de dolari – 270.000 de somi, un teanc mare de bani. Nu aveam unde să îi punem. Îi țineam în cutia de la motocicletă”, explică Theodor Pană.

Au fost, totuși, liniștiți, aflând că acolo nu se fură. La fel și în Turkmenistan, la Ashgabat.

„Ei nu fură. În Ashgabat, am dormit la Ambasada României și unul dintre angajați m-a ajutat să merg la bancă să scot bani. Nu sunt bancomate, totul e de stat. Acolo am văzut, la intrarea în bancă, afară, unde se deschid ușile, lângă o scrumieră înaltă, trei saci mari cu bani pe care nu îi păzea nimeni”, povestește Theo.

L-a întrebat pe însoțitorul său de la ambasadă de ce nu păzește nimeni banii, dar acesta l-a liniștit spunându-i că acolo nu se fură: „Dacă cineva fură, Poliția intervine nu să îl prindă pe cel care a furat, ci pentru a-l scăpa de linșajul localnicilor”.

În schimb, în Turkmenistan, Theo s-a trezit că i se cere la un magazin 100 de dolari pentru două pachete de țigări, câte 100 de manați pentru un pachet.

„Ei te văd că ești străin. Ține? Ține! Nu ține? Nu ține!”, conchide seniorul.

În Turkmenistan țigările sunt scumpe și obiect de contrabandă. Aceasta o aflaseră cei doi chiar înainte de intrarea în țară, în timp ce erau campați în „no man”s land”, când au asistat, uimiți, la o acțiune prin care turkmenii au găsit, ascuse în stufăriș, trei sacoșe mari de rafie pline cu țigări de contrabandă.

„Au apărut unii mai în vârstă, în civil, care i-au luat la rost pe militari. Mașini. Dă-i pe câmp, pe-acolo, printre bălării. «Palatka, palatka! (cort – n.r.)». Au venit, au filmat pe acolo și cortul nostru”, prezintă amuzat tatăl desfășurarea de forțe pentru găsirea sacoșelor cu țigări.

Totuși, Vali spune că relația cu autoritățile – polițiști, vameși, grăniceri – de care el s-a temut, nu a fost „atât de dură”. Au învățat, trecând dintr-o țară în alta, ce documente au nevoie și ce formalități trebuie să fie îndeplinite la vamă.

Își amintesc cum avântul lor de a arăta cât mai multe documente la trecerea frontierei a fost stăvilit încă de a granița cu Republica Moldova de o angajată, pe care acum o imită amuzați: „Șe-mi trebi mii sî știu dacă știi sî merji pi motoșiclietî ori ba?”.

„Erau foarte interesați de medicamente, în special cele pe înfoliate. Niciodată nu au făcut exces la controale. Nu am avut probleme cu Poliția, în afară de ăia din Azerbaidjan. Nici noi nu am făcut excese. Când ne opreau polițiștii, în 99 la sută din cazuri, ne întrebau de unde suntem, ce motociclete avem, cum sunt, din curiozitate”, recunoaște Valeriu.

În cei 17.000 de kilometri ai călătoriei, nu au avut probleme serioase nici cu motocicletele, care nu au fost preparate în mod special pentru acest drum. Cei doi și-au motat pentru călătorie doar protecții pentru mâini, iar Vali, pentru blocul motor.

Amândurora le-a dat bătăi de cap aceeași garnitură de la capacul ambreiajului, care s-a rupt, Motoarele pierdeau, dar problema s-a rezolvat, „românește”, cu silicon.

Pe Vali l-a lăsat iremediabil bateria în Kîrgîztan, la 300 de kilometri de capitala Bishkek, astfel că fiul său a fost nevoit să parcurgă, pentru a-i aduce o baterie nouă, 600 de kilometri, până în capitală și înapoi.

Cum au încercat să comunice cu localnicii? „Noi nu trebuia să încercăm nimic. Noi cum opream, cum apăreau imediat în jurul nostru”, se miră și acum românii.

„Vin la tine, dă-i, fă poze, toți vor să-i fotografiezi, să facă poze cu tine. Nu întreabă, se urcă pe motocicletă. Ei, să facă poze. Nu contează că nu le văd niciodată”, adaugă el zâmbind.

Oamenii simpli erau extrem de curioși: cât costă motocicletele, camera, GPS-ul, telefonul, geaca de motoclist, cât costă excursia, ce bani câștigă fiecare pe lună. Orice sumă le spuneau, mereu erau mirați. Puneau mâna pe ei, pe haine, îi luat de după umeri, fără vreo reținere.

„Ce m-a frapat e că toată lumea e foarte băgăcioasă, curioasă, oamenii vor să știe tot, cât costă telefonul și geaca pe care o porți, câți bani ai în buzunare. Dar nu te evaluează, însă, după asta, atât, vor să știe”, constată Theodor.

Oamenii din fostele republici sovietice știau, despre „Evropa”, despre România, mulți însă credeau că e fostă republică și se așteptau ca motocicliștii români să știe rusește.

Prima întrebare cu care îi întâmpinau localnicii era de unde vin. „Americanski? Germanski?”, se interesau aceștia. Când aflau de România și de Europa, reacția era aproape mereu aceeași: „Rumunia!!! Evropa!!! Harașo! Brat (frați – n.r.)!”

Oamenii de acolo, de departe, știau de România, de „Evropa”, dar nu neapărat o localizau. Cum spune Vali, se simțeau apropiați de ei, ca și cum ar fi făcut parte din aceeași familie, comunistă, de influență sovietică, rusească.

Îi atrăgea ideea de occident și faptul că motocicletele fuseseră fabricate acolo: „Harașo motoțikla! Ghermania, BMW!. Niet Chitai? (nu e fabricată în China? – n.r.)”.

Unii dintre cei pe care i-au întâlnit se lăudau că au sau au avut și ei motociclete. În marea majoritate a cazurilor, mândria fostului URSS, motocicleta „IJ Planeta”, marcă de sovietică de mare succes în perioada comunistă.

De la localnici, care s-au dovedit generoși, au primit mici cadouri: bani, mâncare, lapte fermentat de iapă.

Cei doi au fost chiar găzduiți de unii dintre localnici. Au primit o pereche de ochelari de soare „profi” de la un motociclist din Chu, câte o cană de plastic inscripționată de la un preot catolic din Balkhash, precum și pepeni și struguri.

Singurul cadou la care au renunțat pe traseu a fost o sticlă de plastic de un litru cu lapte de iapă fermentat, „cumas”, o delicatesă în Asia Centrală. „Au iurta pe marginea drumului și vând cîmîz. Ne-am oprit să facem poze pe o șosea de munte. Laptele are un gust rău. Pe mine nu mă deranjează că e lapte de iapă, că, dacă ar fi bun, n-are nimic. E cam ca oțetul, foarte acidulat, foarte iute”, afirmă Valeriu.

În Kazahstan un localnic a insistat să le dea bani. „Cinci dolari să fi fost în echivalent. Avem bani, i-am spus noi, el, nu și nu, lasă, că la drum trebuie bani”, reproduce Pană discuția cu kazahul.

Scena, adaugă Vali, s-a repetat în Kîrgîztan. „Cumpăram ceva de la alimentara, a venit unul și ne-a dat bani, un amărât, un om simplu, cu o bicicletă”, subliniază el, adăugând: „Nu trebuie numai să primești, ci și să dai”.

Dipă cum spun ei, au oferit „prietenie”, dar și mici suveniruri – abțibilduri pe care era scris „Two ride Pamir” și bancnote de un leu, care, fiind de plastic, au avut mare succes.

Vali chiar și-a tăiat prosopul – unul moale, foarte absorbant și care se usca rapid – cumpărat de la un magazin sportiv, pentru a-i da jumătate unui turkmen, posesor al unei „Toyota Camry”, care făcuse o „pasiune” pentru acel obiect.

Încet-încet, au început să rețină diverse cuvinte de bază în limba rusă, dintre care unele sunau aproape ca în română: „niznaiu”, „benzin”, „stația”, „ulița”, „zahar”, „magazin”, „țigareta”, „cartoșca”, „normalnîi”.

La început, gesturile erau de bază la popasuri, atât pentru ei, cât și pentru vânzători. Voiau pui, dădeau din brațe cu coatele lipite de corp, cu degetele răsfirate, voiau vită, își puneau degetele, ca niste coarne, pe frunte.

Sunt intrigați de faptul că în călătoria lor au întâlnit oameni cu care s-au înțeles perfect, din ton, din gesturi, deși fiecare vorbea în limba lui.

Tatăl își aduce aminte cu plăcere de Hamit, un uzbek pe care l-au întâlnit în Kazahstan și care avea un mic popas pe marginea drumului.

Bărbatul știa toate țările din zonă, toate capitalele, populația, relieful, cine a fost și este președinte, ce probleme interne și externe aveau, ce politică au, de ce au venit și de ce au plecat americanii. Știa despre țările din Europa și România, capitale, orașe.

În Kazahstan au oprit să mănânce la un popas au întâlnit un marinar în vârstă, îmbrăcat în uniformă, care le-a spus că a fost în România și a vizitat orașele Cluj, Timișoara și București. Un vameș turkmen le-a spus că fiu său studiază Medicina la București.

Tot în Turkmenistan au întâlnit, la Darvaza, un om care fusese o vreme în Republica Moldova și știa unele cuvinteîn românește: „bună ziua”, „bună seara”, „prietene”, „ciorbă”, „mămăligă”.

„Când a auzit că suntem din România, ne-a luat direct cu «Bună seara. Și fași, mă?»”, râde Theo.

Un turc, care se afla, ca și ei, pentru viză, la ambasada Turkmenistanului în Dușanbe, știa, de asemenea, românește, de pe când fusese prin România.

Au dormit în moteluri dărăpănate, sub foișoarele unde orientalii luau masa, în parcări sau în case modeste ale localnicilor

Cei doi s-au cazat în cele mai diverse locuri: în moteluri, sub foișoarele unde orientalii luau masa, în parcări, în ambasadă, sau în case modeste ale localnicilor. Alteori au dormit în cort.

Cel mai frumos loc unde au înnoptat? Lui Theo i-a plăcut „Pamir Lodge” (Tadjikistan), o pensiune cu zeci de locuri de cazare, o contrucție rustică, cu lemn și piatră aflată într-o curte frumoasă, plină de vegetație, de pomi fructiferi, pe o coastă a munților Pamir.

Au dormit în paturi amenajate pe terasă, unde cazarea era 6 dolari pe noapte, micul dejun un dolar, prânzul și cina doi dolari.

„Dormeau mai mulți pe terasă. Era cald, plăcut, nu erau țânțari”, precizează tatăl.

Spune că lui i-a plăcut cel mai mult când au fost găzduiți peste noapte de un bătrân tadjik și familia acestuia într-o casă singuratică aflată în drumul către orașul Tavildara. „Era o casă sărăcăcioasă, simplă, ultramodestă, dar niște oameni extraordinari. Cum am intrat în casă, mâncarea a fost adusă instantaneu”, arată el.

De multe ori, când îi prindea seara pe drum, apelau la bunăvoința localnicilor. „Porneam târziu, pentru că somnul de dimineață e dulce, pentru te miști mai greu. Trăgeam de Theo, mai ne certam că nu se scoală… Spre seară trebuia să cauți undeva să dormi. Textul era dacă ne lasă să punem cortul la ei în curte, dar mesajul era dacă nu au vreun loc în casă”, explică tatăl.

Totul s-a legat perfect de fiecare dată, mai puțin la un tadjik, care nu le-a dat voie să-și pună cortul la el în curte, îndrumându-i să campeze pe uliță.

Își amintește de surpriza pe care au avut-o atunci când o gazdă din Tadjikistan, care avea o casă frumoasă, în stil european, „i-a luat direct în engleză, cursiv”, după ce ei au încercat să comunice cu ea, repetând în rusă „palatka-palatka” (cort – n.r.). Avea vreo 70 de ani și fusese toată viața ei profesoară de engleză în acea zonă, pe timpul Uniunii Sovietice.

„Întâi ne-au adus ceai – ceaiul e primul lucru pe care îl primești, nici nu te întreabă – și un platou cu dulciuri – bomboane, alune, batoane de ciocolată, turtă dulce, prăjituri”, arată Vali, care adaugă că acesta era „protocolul standard” cu care erau primiți în orice gazdă, indiferent cât de săracă era.

Au fost serviți cu mâncare tradițională, după care au avut o lungă discuție cu gazda și alți doi motocicliști, germani, care au fost și ei primiți de aceasta. Subiectul – copiii.

Bătrâna profesoară era foarte intrigată că Theo este singur la părinți și de faptul că perechea de motocicliști nemți, care aveau peste 35 de ani, nu voiau să aibă copii pentru că i-ar fi încurcat în carieră.

„Un copil doar?”, „Da”, „De ce numai unul?? Aaaa, trebuia mai mulți”, suna convesația dintre Vali și gazdă. Apoi aceasta îl lua pe Theo la întrebări: „Ai nevastă?”, „Nu.”, „Câți ani ai? 25? N-ai nevastă la 25 de ani, n-ai copii?”.

Valeriu spune că tadjicii au de regulă 3-4 copii și că în această țară circa o treime din populație are vârste de până la 14 ani.

De multe ori au dormit în moteluri sărăcăcioase. „Cerșafurile alea nu știu dacă le schimbă cineva vreodată. Nu era să țipăm de curățenie..”, recunoaște Vali, care arată că a dormit, de-a lungul timpului, în drumețiile prin România, „în fel și fel de locuri”, astfel încât acolo nu i s-a părut „nimic deosebit”.

Au înnoptat în Rusia într-o cameră de motel a cărei ușă dădea direct în șosea, un drum pe care treceau sute de tiruri.

O dată au dormit într-un pat, pus în aer liber, pe trotuar, altă dată, în Turcia au dormit, prima noapte, pe malul Mării Negre, apoi într-o parcare de tiruri, unde și-au amenajat cortul pe iarbă.

În Balkhash (Kazahstan) au fost găzduiți la o biserică catolică, într-o cameră micuță, dar cochetă. Preotul slovac vorbea foarte puțin engleza și în rest numai rusa. Au încercat să comunice, cât de cât, cu ajutorul ghidului de conversație și al unui dicționar. Până la urmă au reușit să converseze folosind laptop-ul și „google translate”.

Pe drumul prin Asia, care a durat aprope 70 de zile, au realizat că, în pofida locurilor modeste în care se cazau, unele fără lumină și apă curentă, cheltuiau prea mult pe cazare.

„La un moment dat, noi dădeam cam mulți bani pe dormit. Erau uneori 30 de dolari pe seară pentru amândoi”, remarcă tatăl, care a fost preocupat tot drumul să drămuiască fiecare bănuț.

Au găsit soluția în Tadjikistan.

În stil oriental, începând din Kazahstan până în Turkmenistan, oamenii obișnuiesc să mănânce pe un podium amenajat afară, cu cadre de metal și acoperit. Pe podiumul cu covoare tip persan este așezată o masă cu picioare mici și, de jur împrejur, salteluțe matlasate, totul înflorat și viu colorat.

Au început să înnopteze, în sacii de dormit, pe saltelele amenajate pe podium pentru masă. „Apoi, am început să practicăm sistemul. Mergeam, mergeam, venea seara, ne duceam pe marginea drumului. Dădeam jos mesele și ne făceam pat. Am dormit destule nopți așa. Oamenii au fost amabili. Unii ne-au luat bani, alții nu”, povestește Vali.

Dezavantajul dormitului pe podiumuri era, însă, zgomotul, fiind toate lângă șosea.

Au mâncat în toate „bombele”, pe marginea drumului

În timpul călătoriei au mâncat, mai mult „pe marginea drumului, „în toate bombele”, preparate europene, dar și mâncare tradițională.

„Noi nu am fost în restaurante să mâncăm. Noi, pe marginea drumului, la niște locuri foarte modeste unde opreau să mănânce șoferii. Dar mâncarea e curată”, remarcă Valeriu.

Au mâncat pe marginea drumului în Kîrgîztan, unde bucătăria era amenajată într-un container de metal. „Era o femeie cu un copil care ținea toată treaba asta. A spus că are carne de vită. Nu prea aveam încredere în containerul ăla, când l-am văzut. «Ce ne dă asta nouă?» M-am dus să văd. Era cam întuneric în container, nu era lumină. Mi-a arătat, într-o găleată de tablă galvanizată pe care a scos-o dintr-un dulap fără uși, o masă de bucăți de carne conservate în grăsime. Nu avea unde să o țină la rece. Am zis că dacă alții mănâncă, putem să mâncăm și noi. A fost super”, exclamă Vali.

Au oprit să ia masa la „niște bombe”, pe marginea drumului, care aratau „groaznic”, dar, spre surprinderea lor, bucătăria era curată.

În Kazahstan au oprit la o atfel de „bombă dărăpănată, vopsită roz”, în deșert. „Băi, frate, cum să mănânci aici, mă? Mâncăm aici și murim pe drum, măi frate!”, au gândit ei, dar și-au schimbat părerea când au văzut bucătăria mică dar curată în care se prepara mâncarea.

Pe Vali l-a încurajat mult faptul că foarte mulți localnici veneau să mănânce pe marginea șoselei.

Oameni de toate felurile, de la șoferi de tir până la cei care conduceau „Toyota” și „Lexus”, opreau și mâncau în cea mai mică și dărăpănată „bombă”. „Am avut încredere și nu am avut nimic”, conchide Pană senior.

Nu a avut nimic până când, într-o dimineață, poftit de gazde și la îndemnul fiului său, a mâncat o delicatesă uzbecă, „samsa” – o „gogoașă” făcută din aluat de pâine, coaptă, care avea înăuntru carne de berbec „cu bulgări mari de grăsime”.

„Mi s-a făcut greață, mi s-a făcut rău, și vreo două zile nu am mai mâncat nimic… Și Theo zicea că e bună”, zice tatăl, privindu-și fiul.

Tot drumul, Valeriu a avut grijă să nu îi fie servită mâncare din carne de cal, mai ales în Kazahstan. În schimb, Theodor a mâncat de câteva ori o supă tradițională din carne de cal, „beshbarmak”, cu tăiței mari de casă, care i-a plăcut foarte mult.

Pe traseu au mâncat multă carne de vită, care se găsește peste tot în zonă. „Carne de porc nu este. Dacă era carne de oaie, noi ceream frigărui, «shashlick», care sunt gustoase. Carnea e bună la grătar, făcută pe cărbuni”, prezintă Valeriu meniul, pe scurt.

Au mâncat multe paste și melcișori umpluți cu carne, preferate de localnici. Cel mai mult le-au plăcut supele și ciorbele, „foarte bune, gustoase, cu foarte multă carne”.

Despre condimentele care se pun în mâncare, Vali spune că au un gust „mai ciudat”, dar nu atât de puternic încât să nu poți să mănânci.

La noi beau mult bețivii, acolo omul bea mult în mod normal și nu are nimic

Cei doi motocicliști de cursă lungă nu au putut, însă, să țină piept rușilor cu care s-au cunoscut în călătoria prin fostele republici sovietice și care i-au uimit cu repeziciunea cu care „rădeau” sticlele de vodka.

„La ei se bea mult. La noi beau mult bețivii, acolo omul bea mult în mod normal și nu are nimic. Se duce, se culcă, se scoală, iar chef, dar nu se îmbată și nu face urât. O sticlă de vodka în patru se rade imediat”, constată Valeriu.

„Ei beau shot-uri, nu puțin, cum facem noi. Ei nu beau pe stomacul gol. Dacă beau două zile continuu, și mănâncă două zile. În permanență e ceva de mâncare pe masă. Beau și nu iau viteză. Asta am văzut-o și la Biskek, în Kîrgîztan, la Dima (un motociclist rus – n.r.), și la Chu, în Kazahstan, și în Tadjikistan”, încuviințează fiul.

În orașul Alma Ata au fost găzduiți într-o asezare de bikeri, în casa președintelui clubului Almaty Nomads, Andrey, unde au fost îndrumați de un motociclist rus, Stas, care venea din Kamceatka și pe care la cunoscut la granița ruso-kazahă de la Troick.

În orașul Chu, unde avea loc o întrunire între două cluburi de bikeri, „Almaty Nomads” si „Libery Chu”, au fost învitați de doi motocicliști din Alma Ata. Seara, întâlnirea de bikeri s-a mutat la restaurant.

„Înainte să ne decidem ce mâncăm, vine un rând de bere pe care îl sorbim pe nerăsuflate. La fel și-al doilea, și al treilea. Într-un final masa s-a umplut cu „shashlyk” și câteva feluri de salată. Oameni râd și se veselesc, păcat că noi nu întelegem de ce…După masă, e timpul pentru ceva mai dur. Un nene scoate din geantă 3 sticle de vodka și turnăm fiecare în pahar. Aici regula e ca, înainte să bei, să ții un toast. Treaba e că pentru fiecare în parte se bea câte-un păhărel, iar noi eram vreo 15. Nu ducem atât și ne oprim când simțim că începem să întelegem limba rusă”, comentează Theo în jurnalul de pe pagina de internet a călătoriei lor, www.tworidepamir.ro.

Petrecerea a continuat într-un club de seară. Acolo, din nou, bere și vodka.

Dimineața, după o baie în râul Chu, programul a continuat cu o paradă prin oras, 15 motoare conduse de rusul Han, pe o „Honda Shadow”, cu un mare steag arborat în spate.

Toți conduceau la fel, într-un haos organizat, fie că aveau Lexus sau „jafuri” de Lada

În toate țările pe care le-au traversat cei doi călători șoferii sunt grăbiți și nu prea respectă regulile de circulație, iar cei din Tadjikistan sunt, pe departe, cei mai agresivi în trafic. „Șoferii sunt foarte grăbiți. Pe un sens de mers de 3-4 benzi ei făceau 7-8 rânduri. Veneau unul în fața altuia, se băgau, manevre, claxoane”, descrie Theo nebunia din trafic.

„Regula e clară acolo: ții aproape, mergi drept după cel din fața ta. Dacă ai luat-o stânga-dreapta ai dat într-unul, care nu se oprește”, completează tatăl său.

E de părere că în Tadjikistan sunt cei mai „disperați” șoferi. „Am spus că e imposibil ca oamenii ăștia, care sunt atât de prietenoși, atât de generoși cu tine când sunt pe jos, să devină niște criminali când sunt în mașină. Nu au o educație a traficului urban și în general. Așa sunt ei învățați, nu o fac cu răutate, pentru că ăla care venea grămadă pe tine, nu te lăsa stânga-dreapta și venea la cinci centimetri de motocicletă, când trecea îți făcea semne, claxona, lăsa geamul jos, te saluta, îți făcea fotografii, te privea cu simpatie”, îi scuză Vali.

Nu s-au întâlnit cu aroganța și agresivitatea în trafic a șoferilor de mașini scumpe, ca în România. Acolo toți conduceau la fel, într-un haos organizat, fie că aveau Lexus sau „jafuri de Lada, de te mirai cum stau pe drum”.

În pofida agitației soferilor, tatăl și fiul nu au văzut niciun fel de conflict în trafic, pumni scoși pe geam, înjurături și doar puține accidente ușoare.

Nici prin sate sau orașe nu a văzut pe nimeni făcând scandal. „N-am prea văzut nici garduri între case. Mi-e greu să cred că au dublă viteză când e vorba despre prietenie, probabil că face parte din cultura lor. Și religia se poate să aibă o influență”, constată Vali.

Mai sunt rămășițe ale comunismului în fostele republici sovietice? „Nu e bine spus rămășițe, pentru că nu prea vezi germenii noului. Cam tot ce a fost vechi cam tot aia a rămas. Mai greu vezi lucruri noi, ca să te ducă cu mintea către un sistem democratic de tip occidental. Acolo e tot Uniunea Sovietică”, afirmă cei doi.

De altfel, în Ucraina și Rusia au văzut multe statui comuniste, cu soldați, muncitori, țărani, tractoare. Theo îți amintește intrigat de una uriașă, reprezentând o femeie care spăla rufe în lighean. În rest, multe statui ale lui Lenin.

Astana, noua capitală a Kazahstanului, pe care au vizitat-o, e singulară în zonă, având o arhitectură modernă, avangardistă. Românii nu cred că mulți kazaci se mândresc cu acest oraș, unii dintre ei fiind de părere că Astana e „nebunia președintelui”.

Fosta capitală, Alma Ata, era într-o zonă seismică, devenise un oraș foarte poluat din cauza traficului, așa că președintele a decis să fie construită un oraș nou, de la zero, lucru care s-a întâmplat în numai 15 ani.

Pe drum au întâlnit motocicliști ruși, nemți, brazilieni și doar un singur motociclist de mare distanță, care venise pe două roți din Europa

Singurul motociclist de mare distanță cu care s-au întâlnit și care venea pe două roți din Europa a fost Peter, un olandez. „Plecase, în iunie, a fost în Rusia, Kazahstan, a urmat traseul nostru, noi ne-am întâlnit cu el în Kazahstan, și continua spre Tajikistan, Uzbekistan, din nou Kazahstan, Rusia și pe urmă înapoi spre Olanda”, menționează Theodor.

În rest, s-au întâlnit cu un motociclist, Stas, în Rusia, iar în Tadjikistan cu doi nemți, dar și cu doi frați ruși, în Ak-Baital, cu un neamț în Khorog, cu mai mulți motocicliști din Alma Ata și Chu (Kazahstan) și doi brazilieni în Georgia.

„Cei doi brazilieni au apărut când Theo chiar avea nevoie de așa ceva. Era groghi, spunea că nu-i mai trebuie. Urcaserăm la peste 2.000 de metri. Era ploaie, frig, urât, drumul rău. Eram uzi, aveam mâinile înghețate. Am oprit într-un loc cum sunt la noi troițele”, spune Vali.

Cei doi, un băiat și o fată, erau stabiliți în Elveția. Fuseseră în Franța, Turcia și voiau să ajungă în Iran, apoi în Kazahstan și după aceea să se întoarcă prin Rusia și Ucraina. „Veneau nu știu de pe unde, se duceau prin Armenia, erau atât de veseli, atât de bine dispuși, nu aveau nicio treabă cu frigul. Aveau niște sacoșe atârnate cam rău de motociclete, toate grămadă pe ei”, descrie Vali.

Când au plecat din țară, cei doi români și-au dat întâlnire spre sfârșitul lunii august, la Biskek, în Kîrgîztan, cu un bucureștean pe care l-au cunoscut pe internet. Dragoș a ajuns, cu avionul, pe 20 august, a închiriat o motocicletă, și i-a însoțit pănă în data de 4 septembrie pe drumurile de munte din Kîrgîztan și Tadjikistan.

În Tadjikistan, la Murgab, au întâlnit un grup de vreo 12 motocicliști olandezi, care veniseră cu avionul, și care făceau circuite în zonă cu motoare închiriate, însoțiți de un ghid.

Au întâlnit relativ puțini motocicliști, însă mulți bicicliști, printre care și patru tineri belgieni care se plimbau prin munții din Tadjikistan fără să vrea să revină prea curând acasă. „I-am întrebat când se întorc în Belgia. Păi ce să căutăm în Belgia când aici este așa de bine? Umblau de nu știu când și tot mai umblau. Haioși, cu păr mare. I-am întrebat cât vor mai sta. «Până se termină banii»”, povestește Vali.

Traversarea Mării Caspice, cu feribotul, asta a pus teoretic și psihologic capăt călătoriei

Traversarea Mării Caspice, din Turkmenistan în Azerbaidjan, a durat 22 de ore și au făcut-o pe un feribot vechi, al unei companii azere, care transporta vagoane de marfă.

Deși această etapă a fost un motiv de preocupare, de stres, având în vedere că auziseră diverse povești cum că vaporul ar traversa marea fără vreun orar, când și când, cei doi au constat, ajunși în portul de la Turkilometrienbashi, că au avut de așteptat numai câteva ore. S-au îmbarcat seara.

Călătoria cu feribotul „comunist, vechi, dar curățel” i-a costat, spun ei, mult mai mult decât s-au așteptat – 280 de dolari împreună, dați în Turkmenistan, la îmbarcare, și încă 160 de dolari, cu care au fost taxați, spre surprinderea lor, la sosire, în Baku, capitala Azerbaidjanului.

A doua zi, a stat pe puntea superioară toată ziua, privind întinderea de apă și a făcut plajă într-o barcă de salvare, Theo s-a retras, în cele din urmă, într-o sală unde a urmărit, în compania unui șofer de tir, filmul „Robin Hood” dublat în turcește.

„Traversarea asta a cam pus, teoretic și psihologic, capăt călătoriei. Ne-a întors în Europa, venea Georgia, unde nu aveam nevoie de viză, traversările durau puțin, două zile la fiecare țară, ajungeam în Turcia, unde mai fuseserăm. De aici încolo totul se transforma într-o cursă rapidă de venit acasă. Acesta a cam fost sfârșitul, deși mai aveam vreo 4.000 de kilometri până acasă, de două ori distanța București-Paris”, constată cei doi.

La ceva distanță de intrarea în portul Baku, cei doi români au fost întâmpinați de un steagul uriaș, cel al Azerbaidjanului.

Steagul Azerbaidjanului, amplasat în Piața Drapelului Național, pe un postament de marmură cu un diametru de circa 100 de metri, are, spun ei, un catarg de înălțimea unui bloc de zece etaje, iar drapelul cât unul de patru etaje.

După ce au trecut peste formalitățile de la vamă, Theo și Vali au fost opriți de lucrător al companiei de transport azere, îmbrăcat în uniformă: „Puneți motociclete acolo și veniți să plătiți transportul, câte o sută de dolari de motocicletă”.

Au arătat chitanțele pentru banii pe care i-au plătit pe feribot pentru „motoțikla”, au spus că deja au achitat transportul și că nu mai dau nimic în plus. Chiar dacă ar fi vrut să o facă nu ar fi putut pentru că nu mai aveau niciun ban în buzunare.

„El vorbea în limba lui, noi în limba noastră, era o țigăneală, fiecare pe limba lui, fiecare spunea ce credea și celălalt înțelegea ce înțelegea”, povestește amuzat.

Azerul a rămas, însă, pe poziții: „Trebuie plătit. Motoțikla aici! Nu plătești, nu pleci”.

Le-a dat doar un pașaport să scoată bani de la bancă și le-a oprit motocicletele acolo. Cei doi și-au recuperat motoarele după ce au plătit taxa.

O astfel de călătorie lasă urme în caracterul unui om și în felul său de a vedea lumea

Călătoria s-a încheiat, cu ce au rămas? „Mi-e greu să spun că am rămas cu ceva anume de acolo, am rămas cu ea, cu experiența asta. Ce să spun? Că mi-a plăcut la Samarkand sau la Baku? Mi-a plăcut orice sătuc, orice drumeag, poiană, munte”, constată nostalgic Vali.

Spune că o astfel de călătorie lasă urme în caracterul unui om și în felul său de a vedea lumea. „Toată experiența asta e frumoasă, îți creează o stare de bine, de libertate, de încredere. Lucrurile astea începi să le realizezi în timp. Sentimentul că fiecare metru cu care avansezi e ceva nou și descoperi este copleșitor. Mi-a dat multe senzații călătoria asta, dar cea mai frumoasă e că ești tu pe drum”, constată fiul său.

„Ți se schimbă scara de valori și la ce te raportezi. Ajungi să te mulțumești chiar cu tot ce ai și contează mult mai mult să mai treacă o zi, să mai vezi niște locuri, să mai întâlnești niște oameni. Confortul de acasă l-am lăsat deoparte și am încercat să intru cât mai mult din chestia asta, să fiu parte din ea, de când am plecat până m-am întors. M-a interesat să văd locurile, oamenii, nu m-a interesat că scot bocancii și se ofilesc florile”, continuă Theo.

20 de zile a fost cel mai mult cât au stat fără să facă duș, în condițiile în care transpirau și mergeau prin praf.

Au fost, totuși, lucruri cărora Theo le-a simțit dorul. „M-am gândit vreo patru zile la cartofi prăjiți. Mi-era poftă. Ei nu știu să facă sau noi nu am știut cum să le cerem”, recunoaște tânărul.

„Dintre lipsurile pe care le simțim, multe nu sunt chiar atât de mari, multe nevoi ți le creezi, multe obiceiuri le dobândești”, este de părere tatăl său.

„Încet-încet, probabil că imaginile clare se estompează, încep să uiți, dar rămâne acolo ceva”, spune nostalgic Valeriu Pană.

Aventura de 69 de zile și 17.000 de kilometri în Asia Centrală a celor doi români s-a încheiat cu bine. Pentru amândoi a fost o experiență frumoasă, „pentru o viață”.