VORBEȘTE ROMÂNEȘTE. Povestea polițistului britanic care a venit în România să facă o bibliotecă pentru copii

Gândul vă prezintă o serie impresionantă de povești ale unor adevărați misionari ai limbii române, oameni care reușesc prin harul, talentul și priceperea lor să îi facă și pe alții să înțeleagă frumusețea acestei limbi. Precum Monseniorul Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română sau Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate. Ori precum MIhnea, copilul pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune. Sau ca Mirela Miron, profesoara care a renunțat la un trai călduț într-o corporație pentru a le preda româna copiilor dintr-un sat de munte din Apuseni, ori ca medicii străini veniți în România care nu au învățat un singur cuvânt: șpagă. Veți face cunoștință cu toți, în cadrul campaniei VORBEȘTE ROMÂNEȘTE, care vă invită să ne gândim într-un fel nou la cuvintele pe care le folosim zi de zi, fără se le dăm prea mare importanță. De ce am lansat această provocare puteți citi AICI.

Că vei fi învățat, la un moment dat, un om drag să-ți vorbească limba, e un act de prețuire. Dar că ai fost capabil să-l convingi pe omul acela să te sprijine cu gândul, cu fapta și cu resursele sale materiale, ca să devii misionar al limbii tale pentru generațiile următoare, acesta este un act exemplar de cultură.

Dacă se deosebește prin ceva Doina Andrieș? De oameni? De lumina tăcută a după-amiezii tărzii de noiembrie? De dealurile din jur, blurate de fumul alb, efervescent, aproape acid, care decupa din fundal planul apropiat, nefiresc de limpede, joc al dioptriilor neadaptate?

Nu! Doina Andrieș este una dintre acele femei despre care scriam în Gândul că seamănă, alături de o „întreagă” jumătate a româncelor, cu Kate. Și, ce să vezi, un englez sadea chiar a observat asta.

Citește și alte povești din campania VORBEȘTE ROMÂNEȘTE:

– Povestea Monseniorului Anton Lucaci, omul care l-a învățat pe Papa Ioan Paul al II-lea limba română: „La schimb, el m-a învățat limba sfinților”

– Badea Cârțan, varianta din 2013. Românul care merge în opinci până la Roma ca să ofere cărți de acasă românilor din străinătate

– Povestea copilului pentru care faptul că poate să scrie „La mulți ani, România!” este o minune

– Cărturești se alătură campaniei inițiate de Gândul. Cărțile de pe raftul dedicat limbii române

– Profesoara care a renunțat la salariul și mașina de serviciu de la multinațională pentru a-i învăța limba și literatura română pe copiii din Apuseni

– Un nigerian, un yemenit și o franțuzoiacă. Povestea medicilor străini care vorbesc perfect românește. Un singur cuvânt le lipsește din vocabular: ȘPAGĂ

Doina Stratton-Andrieș, după soțul englez, are trăsături interesante, bine organizate și cu personalitate. În făptura ei e ceva didactic – poate o anumită poziție a corpului, distinsă, într-un fel, controlată, oarecum tensionată -, lumina unui zâmbet permanent, și acompaniamentul unui râs-de-a binelea, eliberat în cascade scurte, fără o cauză neapărată, inevitabilă. „Ați ajuns, până aici la noi; chiar după biserică, imediat, dar în afara satului…” îmi spune, însoțind cu râsul acela tineresc urarea de bun venit.

Drumul la Șerbești

În ziua aceea, aproape că am dat buzna în curtea mare, deschisă în capătul unei străduțe ce părea a fi un soi de „centură” a bisericii. O biserică albă, frumoasă, zidită în coasta unui „parapet” înalt, de deal.

Ca să ajungi aici, traversezi Focșaniul, dinspre DN 2 spre ieșirea către Târgu Secuiesc; apoi, după Vidra, cotești brusc, aproape surprinzător, la dreapta spre Irești, de care treci și intri în Șerbești. „Când treceți de tăbliță și ieșiți din sat, mai mergeți o bucată de drum, o luați la stângă, pe după biserică, urcați, și veți fi la noi pe stradă”, mi-a descris traseul Doina Andrieș, la telefon.

Curtea din basm

Curtea pare să trăiască într-un basm de griuri arse de lumină: griurile deschise ale cerului, griul închis al dealurilor, griul-petrol al crengilor umede, ca o hașură nervoasă de gravură; apoi alb, de jur-împrejur: casa mare cu ferestre luminat, un bec în curte care „plouă” alunecos peste o trăsură din lemn lăcuit, fără cai înhămați; în dreapta, o pată intensă de lumină albă, izvorâtă din becurile prispei unei case bătrânești, perdeluind pereții văruiți, adunată apoi într-o aglomerare de ciubere, vase și obiecte vechi, din lemn.

Scot camera, dar Doina Andrieș reacționează brusc. „În niciun caz să nu mă filmați!” spune cu un fel de emoție, pe care încearcă s-o scuze prin cochetărie. „Și abia am venit de la școală. Nu, nu vreau. Dacă vreți să arătați ceva, arătați ce am făcut, nu pe noi!” , îmi spune. Îi respect dorința și pornim spre casa țărănească.

Cum se păstrează amintirea unui scriitor

„Casa asta am cumpărat-o când am venit aici, odată cu locul. Ba chiar voiam s-o dărâmăm inițial, ca să construim clădirea în care locuim azi. Să știți că m-am gândit foarte serios dacă să fiu de acord cu reportajul. Am avut probleme după ce am discutat cu colegi de-ai dumneavoastră, din presă. Au scris că am amenajat o bibliotecă în casa memorială a unchiului meu, Simion Ghinea. Apoi, că am cumpărat casa unchiului… Și ce credeți? M-am pomenit cu rude de-ale lui, interesate de moștenire”. Nici vorbă să fie așa, continuă să povstească, contrariată, nepoata scriitorului.

Fost deținut politic anticomunist, cu 16 ani de temniță la activ, trecut pe la Aiud, scriitorul Simion Ghinea, „om al marilor acțiuni” – după cum îl descria Lucian D. Popescu, în revista „Puncte cardinale” -, „a reușit de două ori să strîngă ajutoare din Franța, de la Cioran, Eliade, părintele Boldeanu și de la alții (pentru Petre Țuțea). Pe atunci așa ceva nu era la îndemînă”. Tot el ar fi avut și ideea „tragerii unor sfori”, încît „nea Petrică” să primească de la Uniunea Scriitorilor „ceva bani”, și de la Casa Scriitorilor „ceva mîncare”.

Datorie față de un scriitor

„A fost ideea mea. Am hotărât să deschid un centru cultural în amintirea unchiului Simion, căruia îi datoram asta. Dar numai după ce am cumpărat locul acesta, fără ca el să aibă vreo legătură cu familia”.

Proiectul pe care Doina l-a dus la bun sfârșit, sprijinită de Mike, soțul său, este unul de misionariat cultural, fără îndoială. „Nu mai citesc ei, adulții, care o mai făceau, dar copiii, deja dependenți de net. În consecință am înființat în casa asta veche, aproape „demolată” la cumpărare – restaurată ulterior -, „Biblioteca de Weekend”. Mi-am spus că este neapărat necesar să facem asta. Eu și Mike predam engleza la Vidra – el din plăcere, fără a fi retribuit -, mi se părea un lucru extraordinar, dar nu era de ajuns. Așa că am început să strângem cărți. Câteodată, le puneam în trăsură, înhămam „căluții” și plecam prin sate, fie să mai primim, fie să împrumutăm ori să le citim copiilor din ele”. Alteori curtea casei devenea locul unor șezători „monstru”. Copiii citeau, recitau în română și engleză, se întâlneau cu scriitorii vrânceni mai puțin „ermetici”, ba, chiar învațau să picteze.

Ce intră într-o casă de valori

Casa cea veche are trei încăperi și un hol. În prima, biblioteca. Pereți căptușiți cu fel de fel de tomuri. Doina Andrieș îmi prezintă volumele cu gesturi largi, de bibliotecar autentic. „Aici română, aici istorie, aici engleză. Am ajuns la un fond de 4000 de volume. Sincer, și acum am portbagajul plin de cărți, și le caut un loc” îmi spune, acompaniindu-se cu bucla accea de râs.

În camera din mijloc, „muzeu satului” – port național, tradiții, poze vechi, oameni… Piesa principală, un război de țesut, bine întreținut, pe „coardele” căruia toarce în somn un motan nepăsător.

„Muzeografa” Doina Andrieș îmi arată, atentă la detalii, piese de port popular, ii țesute cu meșteșug, fote, opinci umblate prin sat, pe la evenimente, o tăbliță veche, de scris, de pe vremea străbunicii, lămpi cu gaz, tablouri, câteva „uleiuri” cu cai, modele pentru copii, vase, obiecte de gospodărie, cuverturi și ștergare. Într-un antreu, mobile vechi, grele, încremenite în timpurile lor.

Ultima încăpere: „Memoriala Simion Ghinea”. „I-am refăcut aici camera de lucru din București. Am adus biblioteca și am reinstalat-o, cum era – mobilier și volume, unele dintre ele foarte vechi. Am mai adus și alte piese de mobilier, nu multe, și câteva obiecte personale – pipa, un radio, o coală cu un text scris de mână”.

De ce ar rămâne un polițist englez în România

În casa mare, în „aplecătoare”, stă Mike Stratton la o masă – citește și fumează; sau invers. „Hello” zice cu o voce densă când intru, însoțit de Doina Andrieș.

Pe Mike, Doina mi l-a prezentat la sfârșit, ca pe o ultimă surpriză. „Eu stau aici ca să fumez, știi?! N-am voie în casă”. Poartă un tricou asemănător minunatelor t-shirts ale rugbiștilor englezi. „Am fost rugbist” îmi spune zâmbind, sesizându-mi încântarea.

De altfel, așa a aflat Mike Stratton, în 1991, de România, de Vrancea, de Vidra și de celelalte. „Atunci a fost primul transport pe care l-am făcut aici; cu haine și alimente. Și pentru copii, dar și pentru adulți. Am știut de asta de la un prieten, rugbist și el, venit în România”.

În general, povestea „caritabililor” ajunși la noi, după revoluție, a mai fost spusă. Stările au fost, în ordine: entuziasm, supriză, șoc, nedumerire, decepție, „Gata, hai acasă!”. Mulți s-au întors „marcați” pentru vecie. Alții, nu.

Michael Stratton a fost polițist. 30 de ani a văzut destule în East London, în calitatea sa de detectiv-inspector, ca să se mai sperie de „cruda realitate românească”. Apoi, a cunoscut-o pe Doina; optimismul, vivacitatea, determinarea ei l-au convins că România trebuie luată pas cu pas.

Au rămas împreună, iar în scurt timp au plecat în UK. Au încercat trei ani la Londra. Apoi, li s-a făcut dor de România și s-au întors în satul ei natal, la câțiva pași de casa părintească. S-au căsătorit și au doi copii – Daniel Jon și Honor-Maria, care, ce credeți, susțin că n-au de gând să plece în Anglia.

„Mă simt bine aici. E liniște; mi-am dorit asta de mult. Copiii sunt buni, învață repede engleza. Mulți, dintre cei care au terminat, deja predau. Apoi, e minunat să vezi cum vin în weekend să citească, să picteze, să recite, rugându-te să-i înveți, mereu, lucruri noi.” îmi spune Mike.

Un schimb echitabil: engleză, pe română

Îl întreb despre limba română. Dacă i-a fost greu, cum i se pare că sună… „Greu… La început am încercat cu un curs fără profesor; cărți, casete. După ce am cunoscut-o pe Doina, am vorbit românește mai mult. Ea mai vorbea englezește, să-mi fie mai ușor, dar nu; trebuia românește”. Spune că-i place să vorbească limba, deși diferența, față de engleză, este importantă. „Noi vorbim mai calm, mai jos. La voi e repede, agitație, ca italienii, ca spaniolii. Sunteți agitați” descrie Mike stările, zâmbind.

Cum se perfecționează? „Păi, știi jocul ăla, scrabble? Așa. Asta e perfecționarea. Învăț cuvinte noi. E distractiv”.

Dar nu e numai asta. Mike Stratton vorbește mult cu zecile de copii care îi invadează curtea, duminică de duminică. Le povestește, le citește, învață lucruri noi, împreună cu ei. E drept că, la schimb, Mike îi învață, pe toți, engleza.

Mămăliguța cu brânză

Doina Andrieș mă invită la o mămăliguță cu brânză și ou-ochi, pregătită de mama Maria. „N-am mâncat nimic de la prânz. Sunt sfârșită de foame. Auziți, fără Mike nu făceam nimic. El a investit mult în proiectele mele – și suflet și bani; necondiționat. Așa am învățat, în anii ăștia, să trăim și pe românește și pe englezește.” spune Doina Andrieș, concentrată pe mămăliguța cu brânză, cu firescul acela absolut al românului care se simte cu suflet împăcat. „Eu n-am făcut-o de paradă, am făcut-o pentru că așa era normal”.
Și câte altele n-ar fi la fel de normale…

Dacă a făcut ceva profesoara de engleză, Doina Andrieș, pentru limba romănă?! Dacă se deosebește prin ceva, de oameni? De lumina tăcută…Asta numai dumneavoastră puteți spune.