E periculos să iei cu copy-paste prefabricate pioase de pe google, fără să-ți scape din cârligul macaralei.
Cu cât ești mai habarnist, cu atât cauți formule mai prețioase. Una dintre ele, ciugulită de iscusiții consilieri ai demnitarilor noștri, pentru mesajele de condoleanțe la moartea lui Ariel Sharon, e cea cu „trecerea în neființă”. N-are de-a face nici cu religia mozaică, nici cu creștinii, nici cu musulmanii, nici măcar cu majoritatea budiștilor. E drept că unii dintre budiștii – foarte puțini, dintre cei care scapă de reîncarnările ciclice – sunt presupuși a atinge Nirvana (să-i zicem neființă, fiindcă înseamnă anihilarea ființei, prin aneantizare, prin topirea în Absolut). Dar nici față de aceștia nu-ți poți exprima profundul regret că au trecut în neființă, ci (dacă ții neaparat să exprimi ceva) – bucuria sau admirația.
Mozaicii – (ca și noi, creștinii) – nu trec, prin moarte, în neființă, ci în veșnicie. Sufletul lor rămâne viu, coborând în șeol (un spațiu al morților), la vremea potrivită, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut (Geneza 3.19). Trupul neînsuflețit rămâne sfânt și după moarte, de aceea se interzice incinerarea, se interzic mutilările, de aceea echipele de ultrareligioși adună, după câte un atentat, și ultimul oscior, ca să îl așeze în groapă, pentru că Învierea e cu neputință în absența trupului. La sfârșitul timpului, după Ziua Judecății, trupurile se vor reuni cu sufletele și vor reveni pe pământ – un pământ transfigurat.
Rugăciunea celor îndoliați, Kaddish-ul, e rostită zilnic de fiii decedatului, pentru iertarea păcatelor, timp de douăsprezece luni, cât sufletul său plutește între cer și pământ. Nu altfel vor proceda cei doi fii ai lui Ariel Sharon.
Cele mai frumoase cuvinte cu care evreii îi însoțesc pe cei plecați sunt acestea: „Fie-i amintirea o binecuvântare a vieții, în olam ha-ba (lumea ce va să vină)”.