Școala generală nu este o corporație

Țin minte că la serbarea de iarnă din grupa mare am primit, aidoma celor mai mulți colegi de-ai mei, rolul de fulg de nea. Am fost tare fericită și mândră de costumul meu alb, apretat, cu steluțe cusute și cu beteală la mâneci. Am dansat cu o concentrare demnă de o mare balerină, iar la final m-am dus înspre mama să-mi iau hainele de toate zilele. Am trecut însă, în drumul meu, pe lângă un cor de mame nemulțumite, care comentau în gura mare felul în care educatoarea împărțise sarcinile la serbare: fraierii fuseseră făcuți fulgi de nea, iar piloșii primiseră roluri precum Crăiasa Zăpezii. Și brusc nu am mai fost atât de fericită.

Lumea copiilor funcționează după regulile ei, neștiute și neînțelese de adulți. Poate fi pusă în mișcare de un amestec făcut dintr-un pumn de pietricele, câteva frunze, două foi dintr-o carte cu pirați și un praf de stele pisate. Își ia zborul la câteva cuvinte și aterizează unde nici cu gândul nu gândești, își construiește propriile ierarhii și își ridică pe piedestal propriii eroi. Nu este în niciun caz o corporație, nu este o goană după funcții, roluri și favoruri, cum este lumea noastră, a oamenilor mari.

În lumea noastră, nemiloasă cu învinșii, competiția e acerbă. Cu acest gând în minte și cu această teamă în suflet, decidem să ne pregătim copiii pentru viață și pentru lupta ce va să vină. În fața unui sistem de învățământ strâmb, ne străduim să alegem ce-i mai bun dintre alternativele îngrijorătoare care ni se aștern în față. Suntem dispuși să plătim pentru o clasă bună, dintr-o școală de stat bună, iar odată ajunși acolo suntem pregătiți să băgăm mâna și mai adânc în buzunar. De această dată, ca să cumpărăm atenția profesorului față de copil, să-l determinăm să intre mai des cu el în dialog, să-i dea rolul cel mai bun la serbare, să-l stimuleze mai mult decât pe ceilalți. Ajungem să ne măsurăm copiii după notele lor și ale celorlalți și le inducem ideea că trebuie să aibă rezultate școlare mai bune decât cele ale colegilor de clasă, chiar și la materiile înspre care nu au o înclinație deosebită. Pentru că, cred mulți, dacă în copilărie sunt lideri după criteriile stabilite de noi, în viața adultă vor ajunge deja să împărățească lumea.

Paradoxul este că părinții fac aceste lucruri în cadrul unui sistem școlar pe care îl disprețuiesc și căruia îi cunosc bine neajunsurile – un sistem bazat pe o programă extrem de încărcată, pe manuale cu cerințe încâlcite, pe profesori dezamăgiți și resemnați. Paradoxul este că ajung, prin toate aceste eforturi născute din dragoste și din bune intenții, să crediteze moral și să finanțeze un tip de învățământ strivitor pentru personalitatea și pentru intelectul unui copil. Și să sporească puterea pe care acest mecanism învechit și greoi îl are asupra celor mai dragi ființe din viața lor. Dacă adaugăm aceste lucruri la concurența desprinsă parcă dintr-o firmă nu dintr-o școală, peste orele de clasă și orele de teme, vedem că elevii din ziua de astăzi au, în loc de copilărie, viața plină de stres, oboseală și concesii făcute sistemului pe care o trăiește un adult la serviciu.

Nu cred că ar trebui să-i ținem pe copii sub clopote de sticlă sau să-i ferim de ideea de concurență. Spun doar că ar trebui, poate, să le încurajăm spiritul de competiție în acele domenii potrivite cu structura lor interioară, nu în cele pe care le găsesc complet neinteresante. Și să ne gândim un pic altfel la rolurile în care îi forțăm adesea să intre: în goana după rolurile care ni se par nouă bune, s-ar putea să piardă șansa de ajuca în rolul pentru care s-au născut.