Sindromul românului neîmplinit

În secolul vitezei, al tehnologiei și al evoluției, încă mai există o boală veche, care macină organismul uman pe dinăuntru, încet-încet, chiar și până la moarte în situații excepționale. E ca boala Lyme, pe care nu o recunoaște nimeni, deși se manifestă în jurul nostru destul de des, fără însă a fi vizibilă și pentru care nu s-a găsit încă un leac. Este sindromul românului neîmplinit, care face victime după victime, fără ca nimeni să-l conștientizeze.

Cum se manifestă

Îl vezi pe vecinul cu mustață de la etajul trei, pe doamna în vârstă de la parter care crește pisici, pe casnica de la scara alăturată și pe tipul care tot timpul își repară mașina, mereu murdar de motorină. Stau, de cele mai multe ori, pe băncuța din fața blocului, indiferent de momentul zilei, și blestemă autoritățile și puterea politică. Că au scumpit prețurile, că nu au făcut curat la scara blocului, că nu au deszăpezit trotuarul din spatele scării și că niciodată nu au bani, mai ales în preajma sărbătorilor. Aceiași oameni care, odată ajunși în supermarket înainte de Paște sau de Crăciun, își umplu căruciorul de cumpărături până la refuz, cu cozonaci, cu pască, cu tot felul de mezeluri și preparate din carne, de parcă ar veni sfârșitul lumii. Aceiași oameni care sparg semințe în fața blocului, dar care țipă de la fereastră când același lucru e făcut de un grup de tineri, iar a doua zi se întreabă de ce n-au venit ăștia de la salubrizare să strângă mizeria. Aceiași oameni care nu acceptă ideea de ghenă și aruncă gunoiul pe geam. Aceiași oameni care fac toate astea, dar când vine momentul în care avem șansa să ne schimbăm soarta prin puterea votului, fie marchează prin absență, plângându-se că oricum n-aveau pe cine să voteze, fie merg pe mâna pungii electorale, că făina și uleiul sunt scumpe.

Efecte ale bolii

De la căderea părului și apariția ridurilor, până la dureri stomacale sau de inimă. În forme mai grave, indivizii care suferă de sindromul românului neîmplinit pot fi văzuți vorbind singuri, țipând isteric fix atunci când nu te aștepți, bătând în țeavă ca să te atenționeze că pașii tăi prin casă sunt exagerat de apăsați sau te întreabă de ce cânți la fluier toată ziua, când tu nu nici măcar nu ești acasă.

Este un sindrom des întâlnit, rar recunoscut sau acceptat, de care nația noastră trebuia să scape odată cu căderea comunismului pe cale naturală.

Așteptăm ca autoritățile să ne dea, să ne promită, să ne dea iluzia că ne face pe plac, indiferent de treburi. „Păi doar d-aia îi plătim!”, o să spuneți. Da, d-aia plătim tot ce înseamnă funcționar public sau demnitar, dar asta nu echivalează cu lipsa de respect pentru propria casă, nu înseamnă lipsă de educație sau de bun simț.

Nu înseamnă că dacă eu plătesc taxe și impozite, atunci eu nu mai trebuie să fac nimic pentru societate. Nu înseamnă că trebuie să arunc gunoaiele sau mucurile de țigară pe stradă, că nu trebuie să curăț în urma animalului meu sau că nu trebuie să-mi deszăpezesc propriul loc de parcare. Nu înseamnă nici că nu trebuie să fiu chibzuit cu salariul sau pensia mea și să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma. Nu înseamnă, dacă sunt manager de spital, doctor sau femeie de serviciu într-o instituție medicală, că dacă statul nu mă finanțează așa cum ar fi normal într-o țară europeană, eu trebuie să-mi las pacienții să zacă în mizerie, gândaci și microbi și să aplic eterna placă „Dacă statul nu ne dă”. Nu înseamnă că dacă nu avem trenuri performante și curate, noi trebuie să duhnim a alcool și a transpirație încă de la ora 5:00, în mijloacele de transport în comun.

Statul nu ne dă, așa e. Statul ne dă mult prea puțin față de cum ar fi normal într-o țară civilizată, dar poate prea mult pentru o țară care nu are un nivel al civilizației foarte ridicat. Încă avem probleme cu noțiunea celor șapte ani d-acasă, cu ceea ce înseamnă traiul în comun și ce înseamnă, în primul rând, respect de sine. Și din cauza acelorași indivizi suferinzi de sindromul românului neîmplinit o să avem de suferit, în continuare, toți cei 19 milioane de români, plus generațiile viitoare. E greu să schimbi mentalități și obiceiuri, dar mai dureros este să vezi cum țara ta se duce de râpă. Oricât de mult ne-ar da statul, trebuie să ne respectăm și obligațiile de cetățeni care conviețuiesc într-o societate.