Povestea Danei Alexandrescu, singurul român din delegația SUA de la Jocurile Olimpice. „Schiul este ceea ce mă face să fiu vie”

Spune despre ea că nu face nimic special. „Sunt angajată la federația de schi și atât. Nu vreau să mă dau mare”.

Dana a plecat la 17 ani, în 1993, din România împreună cu familia în SUA. A studiat informatică la Universitatea din Denver, pe care a absolvit-o în 2007. În urmă cu 12 ani a obținut și cetățenia americană.

Acum locuiește în Park City, Utah, lângă Salt Lake City, unde este și sediul Federației Americane de Schi – United States Ski and Snowboard Association. „Acolo unde a fost și Olimpiada din 2002”, ține să precizeze.

În Park City a ajuns cu aproape 12 ani în urmă, de când se află în slujba federației americane. „Am aplicat după ce am văzut oferta de job printr-o coincidență în ziarul local din Colorado, unde locuiam la vremea aia. Am fost vreo 60 de concurenți pe acel loc și am reușit să iau eu poziția – am avut un test de informatică, dar cred că și faptul că am făcut schi de perfomanță și sunt pasionată mult de schi a fost în avantajul meu”, povestește Dana.

Mai jos puteți citi un interviu pe care Dana Alexandrescu l-a acordat pentru Mediafax.

Reporter: De unde pasiunea pentru schi?

Dana Alexandrescu: Tata a fost un bun schior și antrenor care m-a învățat foarte multe lucruri în legătură cu schiul. Lui îi datorez foarte mult la acest capitol. Am făcut schi de performanță în România și pe urmă în Statele Unite am practicat până am terminat facultatea. Acum concurez în Masters League – o competiție de „fun” cu foști sportivi de performanță și tineri.

R: Care sunt atribuțiunile tale la federația de schi a Statelor Unite?

D. A. Eu lucrez ca software developer, programez aplicații pentru listele de punctaj, rezultate, mă ocup de baza de date, și câteodată și de website-ul federației.

R: Este o slujbă bine plătită în SUA?

D.A: Este un job plătit așa și așa, dar este un „lifestyle” pentru mine, stau într-un oraș în care pot să schiez, să pedalez pe bicicletă. Federațiile în America sunt companii non-profit, așa că totul merge din banii pe care îi strâng de la membri, sponsori și donatori. Nu este ca în nicio altă țară, să avem bani de la guvern, totul este prin strângere de fonduri.

R: Sportul a rămas printre prioritățile tale? Americanii sunt mai activi decât noi, românii?

D. A.: Sunt foarte pasionată de sport. Schiul este ceea ce mă face să fiu vie, dar fac multe altele, mountain biking și road biking. Iar acum mă antrenez mult prin CrossFit, la care încerc să merg cel puțin de 4 ori pe săptămână. Zona în care stau eu este plină de atleți și oameni care sunt tot timpul pe afară făcând sport, sunt foști triatloniști, cicliști, schiori. Așa că nu poți să nu fi activ, te-ai simți în minoritate. Dar asta nu este o regulă în America, este excepția.

R: Cât de scump este să practici schiul în SUA? Părinții își permit să trimită copiii la schi?

D. A.: Da, este destul de scump, dar dacă începi de mic sunt multe moduri de a primi suport sau să te înscrii în programe pentru copii. Pe pârtie biletul este aproximativ 100 de dolari pe zi, foarte scump, dar abonamentele pe an sunt cam 650 de dolari. Și unele companii din oraș dau ca beneficiu pentru angajați un abonament pe sezon. Programul meu de antrenament la schi, de două ori pe săptămână, seara în nocturnă, costă 550 dolari pe sezon”, a explicat ea.

R: Rușii sunt buni organizatori? Pârtiile lor sunt demne de Jocurile Olimpice? Cum este atmosfera de acolo?

D.A.: „Eu am fost și în Torino și pot spune că până acum pistele sunt excelente. În general Olimpiada este organizată foarte bine. Eu sunt cam dezamăgită pentru că majoritate voluntarilor nu vorbesc engleză, adică deloc. Așa că e greu dacă ai întrebări și nu știi unde să mergi. Pârtiile în schimb sunt foarte faine! Iar peisajul este ca în Alpi. În ceea ce privește celelalte aspecte, noi avem conexiune la internet destul de bună, dar ne-am pregătit din timp. Au venit oameni din delegația noastră aici acum un an și acum câteva luni să vadă unde vor să stea și ce probleme am avea cu tehnologia, ca să ne pregătim. Nu este ca în State, dar nu este nici rău. Multe lucruri merg chiar bine”.

R: Un maniac după sporturile de iarnă care a trecut de adolescență mai face pasiuni pentru sportivi, se întâlnește cu ei?

D. A.: Îi văd când lucrez la hotelul sportivilor, dar nu am vorbit cu ei, pentru că sunt ocupați și nu vreau să-i deranjez. Mie îmi place foarte mult de Bode (n.r..- camionul olimpic Bode Miller la supercombinata alpină), este un sportiv foarte talentat și foarte puternic mental. Nu este ușor să ajungă să schieze la nivelul care a schiat atâta timp și mai ales anul ăsta, după ce a stat pe tușa un an de zile din cauza unei fracturi la genunchi.

R: Bine, favoriții americani i-am aflat, dar despre români ce știi, le ții pumnii?

D. A. Da sigur, întoteauna o să țin pumnii strânși româniilor. Doar de acolo am venit. Dar este trist să văd că multe nu s-au schimbat și ei tot se chinuie să facă sport, că nu au resurse să aibă o șansă să facă un progres adevărat. De exemplu, uită-te la tipa care a plecat și concurează acum pentru Ungaria (n.r. – Edit Miklos), pentru că i-au dat mai mulți bani, și a venit pe 7 la coborâre! Multe lucruri în rest nu știu despre delegația României, dar am reușit să mă întâlnesc cu Alexandru Barbu și să avem o mică conversație la antrenamentul de la coborâre”, a mai spus Dana.

R: „Visul american”, după care au alergat poate zeci de milioane de oameni, există cu adevărat?

D. A.: Visul meu este să pot face cea ce mă pasionează până la adânci bătrâneți, deci pot să zic că am reușit să fiu într-un loc unde pot să fac multe dintre pasiunile mele. Am dorit să ajung la Olimpiadă ca sportiv, dar n-a fost să fie. Dar am ajuns din altă postură, asta e, oricum e mai bine decât mulți alții. Fiecare are visul lui și cred că fericirea vine din interior, bunurile materiale te duc până la un anumit nivel, dar nu este totul în viață. Sunt mulți americani care au casă și mașină, dar se îneacă în datorii și sunt stresați la maxim. Eu dacă reușesc să muncesc, să fac sport, și să fiu înconjurată de prieteni buni o duc bine (zâmbește) . Mai rămâne să găsesc un partener „to play and share my life with!”.