Putin și Obama: Fantezia politicii externe

E ironic să auzi, timp de o oră, cum un politician care conduce de 15 ani o țară, înăbușind din fașă orice mișcare protestatară, își afirmă în repetate rânduri susținerea deplină față de ucrainenii care „pe bună dreptate își doresc schimbări drastice și fețe noi” în vârful statului. Din păcate, Vladimir Putin a demonstrat azi, în primele lui declarații de la înlăturarea de la putere a lui Viktor Ianukovici în Ucraina, că trăiește, cum i l-ar fi descris și Merkel lui Obama, „într-o altă lume”, „rupt de realitate”.

Tot de o politică externă bazată pe o lume imaginară l-a acuzat ieri Washington Post și pe Barack Obama, într-un editorial extrem de popular pe Internet – iată că cei doi președinți nu par a fi la secole distanță, după cum a acuzat Secretarul de Stat american, John Kerry.

De altfel, și Putin s-a chinuit azi să arate că ce face Rusia în Crimeea nu e cu nimic diferit față de ce face mereu America în toată lumea. „Se întâmplă deseori să fim acuzați că acționăm ilegitim. Și îi întreb deseori pe partenerii noștri: ‘Credeți că tot ce faceți voi e legitim?’ Și ei spun că da, iar eu zic ‘să ne amintim ce au făcut SUA în Afganistan, Irak, Libia’. Cred că este foarte legitim ce facem. Chiar dacă decid să folosesc forțele armate în Ucraina, este legitim, pentru că am primit o cerere în acest sens din partea președintelui legitim și va fi în concordanță cu angajamentele noastre. E o misiune umanitară, nu e scopul nostru să cucerim ceva”. Așa „vinde” Putin lumii ce se întâmplă în Crimeea.

Principala slăbiciune a argumentației lui Putin este următoarea: legitimitatea lui este dată de un președinte pe care numai el îl mai recunoaște și a cărui cerere de intervenție militară numai el și apropiații săi au auzit-o. Nu au strigat oamenii pe scena EuroMaidanului că vor să fie ajutați de Moscova să țină țara sub control. Ba dimpotrivă, strigau că vor „cât mai departe de Rusia”. De cealaltă parte, legitimitatea americanilor în Afganistan, Irak (chiar dacă ulterior această legitimitate a dispărut, odată cu prăbușirea argumentației pentru război), ori Libia a fost dată de mandate internaționale (NATO și ONU).

Problema aici este că Putin își construiește argumentația în cazul în care va fi nevoie să o recite după ce oricum a acționat, în timp ce americanii o construiesc înainte, când încă mai e timp de îndreptat potențiale greșeli sau măcar timp ca restul lumii să își dea cu părerea. Marja de abuzuri care vor rămâne în manualele de istorie prin magnitudinea lor este mult mai mare de partea rusă.

Putin a mai dat azi de înțeles și că nu a încălcat Tratatul de la Budapesta, semnat de Rusia, Ucraina, Marea Britanie și SUA, prin care securitatea și integritatea teritorială a statului ucrainean era garantată de celelalte trei țări, în schimbul renunțării la arsenalul nuclear. De ce spune Putin că nu a încălcat memorandumul? „Nu am semnat niciun fel de documente cu acest guvern”. În această logică, Tratatul de la Budapesta nici nu mai e valid, pentru că nu Putin l-a semnat (ci Elțin), nici nu a fost el cel care l-a reconfirmat (ci Medvedev).

Referitor la dezbaterea din SUA despre felul în care a gestionat Obama criza din Ucraina, dar și despre precedente precum Siria, este periculos de simplist să rezumi astfel de discuții la termeni precum „izolaționism”, „intervenționism” și la comparații între „hard Bush” și „soft Obama”.

Barack Obama a făcut greșeli în politica lui externă, una dintre cele mai recente fiind linia roșie peste care Bashar al-Assad a trecut fără prea multe emoții și n-a avut de suportat consecințe. Intervenția din Libia, rapidă și eficientă, a fost una dintre cele mai mari reușite sub egida NATO din ultimii ani. Costuri minime, eficiență maximă. Misiunea de asasinare a lui Bin Laden, încălcând chiar suveranitatea Pakistanului, ori controversatele atacuri cu drone au arătat că Obama nu își merită eticheta de izolaționist sau de „soft”.

Nimeni nu consideră că o intervenție militară americană în Ucraina sau în Siria ar fi vreodată o idee bună și ar ajuta la întărirea imaginii SUA în lume. Statul-cowboy a putut fi acceptat în era imediat următoare atentatelor din 2001, în contextul emoțiilor de atunci și al urgențelor momentului. În perioada de după 11 septembrie, „intervenționistul-Bush” a acționat hăituit de un singur gând*: acel „Whatever it takes”, pe care i l-a strigat un american în New York și care a fost argumentul moral al lui W. Bush mult timp.

Probabil și lui Putin îi strigă o voce ceva. Dar, deocamdată, numai el aude acea voce care îi justifică abuzurile. Până la urmă, aceasta pare să fie și tragedia intervențiilor militare și a politicii externe la nivelul superputerilor: se poate construi mereu o fantezie, o voce care să o justifice.

E intervenția rușilor în Ucraina la fel de legitimă precum cea a americanilor în Afganistan? Pentru răspunsuri, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis

* a se vedea cărți precum „Days of Fire: Bush and Cheney in the White House” (Peter Baker