Tăcerea primăverii ucrainene

Când am plecat de acolo, la sfârșitul lunii ianuarie, am lăsat în urmă fum, zgomot, foc, strigăte, ger, pasiune, forță extraordinară a mulțimii, un spirit de sacrificiu, oameni pregătiți să moară, o senzație de scop în viață care mă făcea să mă simt mică. M-am întors zilele trecute pe EuroMaidanul din Kiev, unde a venit primăvara ucraineană, deși, deocamdată, nu cred că în sensul în care le place analiștilor politici să o spună, cu un ochi la arabi.

Ajunsă după miezul nopții pe Maidan, abia l-am recunoscut. Doar cele câteva corturi de lângă primărie, în fața cărora se juca tenis de masă și pe unde mai treceau patrulele de autoapărare mi-au amintit de EuroMaidanul pe care l-am cunoscut data trecută. Serghei, un tânăr din Kiev care mi-a vorbit despre extremiștii de câțiva metri mai încolo și despre rușii de câteva sute de kilometri mai departe, mi-a explicat cu mândrie cum a instaurat el prohibiția (da, prohibiție ucraineană) pe zona pe care patrulează el și ai lui. Când trece un cetățean turmentat, îl bat, mi-a povestit el, avertizându-mă încă o dată că sunt și extremiști pe stradă în jos. A doua zi, l-am cunoscut pe Oleg, care căra untură, cepe și pâine prin zona largă dintre cele două piețe (a Independenței și a Europei), în care erau baricade până acum câteva săptămâni. I-am văzut însemnul de Pravy Sektor, așa că i-am făcut poză. El a venit țintă la mine, și-a dat mănușa murdară jos, mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. Extremiști – extremiști, dar cu maniere… Nu am reușit să aflu de la el cum e cu legendele Maidanului privind jafurile și crimele celor din Pravy Sektor, după cum îmi povestea Serghei.

O lună și jumătate și 25 de grade după prima mea vizită, Maidanul este tăcut, dar e o liniște obosită, istovită de o luptă prea lungă și după care nu a fost timp de sărbătorirea victoriei, pentru că au început problemele cu rușii, pentru că țara e falimentară, pentru că Gazprom amenință în stânga și în dreapta.

În locul forței copleșitoare de data trecută, EuroMaidanul este acum ca un mormânt. Au rămas urme de baricade în mijlocul străzii, peste care stau flori, candele și poze cu eroii lor. Sunt ca pietrele de mormânt în mijlocul unui oraș care încearcă să retrăiască la fel ca înainte. Am văzut femei bătrâne stând acolo, în drum, plângându-și fiii, întrebându-i câte ceva pe cei care au împărțit Maidanul cu ei.

E plin de flori acum în centrul Kievului ocupat, dar să știți că nu există niciun parfum în aerul cald. Miroase a visuri arse de contactul cu realitatea. Și simți în continuare frica. Frică de ziua de mâine, fie ea mai liberă decât cea de ieri, frică de hartă, frică de un individ cu ochi albaștri care are puterea de a-i strivi.

Există atât de multe descrieri geopolitice ale Maidanului revoluționar și post-revoluționar, teorii privind diviziunea est-vest, scenarii militare, dar contactul direct, brut, cu acest loc te învață adevărata lecție a „primăverii ucrainene”: situația e mult mai complicată decât o vedem pe CNN sau în declarațiile de la MAE. Cine a tras, de ce s-a luptat, cine a câștigat, cine trebuie să conducă, cine e extremist, ce e de făcut acum, după ce termini de reconstruit centrul capitalei? România nu a găsit nici azi toate răspunsurile. Poate ei le vor căuta mai mult decât noi.

URMĂRIȚI, MAI JOS, O COMPARAȚIE ÎNTRE EUROMAIDANUL DIN TIMPUL VIOLENȚELOR ȘI EUROMAIDANUL DE ACUM:

FOTOGRAFII: Alina Matiș/gândul

Pe același subiect: Atunci și acum – Fotoreportaj Gândul de pe EuroMaidan

Pe același subiect: Dialogul surd de pe Maidanul negru

Pe același subiect: Până la Ianucescu

Pe același subiect: Furie

Pentru comentarii și posibile răspunsuri, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis