NATO din mintea lor. NATO din mintea noastră

Semnarea documentelor de aderare a trecut și s-a marcat. Ridicarea steagului la Bruxelles a trecut și s-a marcat. Ziua NATO s-a marcat și ea, nu chiar cu aplomb, pentru că avântul, încă proaspăt, s-a pleoștit de la vremea urâcioasă. Și robinetul șezătorilor, seminariilor, simpozioanelor, ședințelor și altor adunări solemne, cu aromă academică, încă nu a fost închis.

Obișnuit, în asemenea perioade, când plutește ceva solemn, care ține de apartenența la lumea civilizată, oamenii publici își pun oarece frâie la gură și apucături, recitând cu simțire frazele de atașament față de organizație, cauză și valori.

Anul acesta, ca să nu fie plictis și culoarea locală să fie întărită, au fost poale puse în cap, șopârlițe, înțepături. Poate din invidie că unii au furat startul adunărilor scrobite. De aici au început ofuscările cu „Cine a meritat? Cine a contribuit mai mult?” iar alergiile inter-personale au fost în floare.

În aceste împrejurări, cei care merită și au contribuit din greu stau tăcuți. Cei vii zâmbesc pe sub mustață. Cei morți zâmbesc și ei dintr-un colț al Raiului. Truditorii de zi cu zi pentru binele României în selecta și mai ales utila NATO își văd de ale lor.

În mintea oamenilor publici, povestea cu sărbătorirea NATO este ceva ce o să se încheie, dar până se încheie presupune o batistă curată în buzunar, vorbire îngrijită și abținerea de a mesteca gumă în public.

În spatele oamenilor publici există o categorie restrânsă, a cărei minte conștientizează căt de importante și de ajutor sunt acum, când probabil se fac noi aranjamente strategice, de securitate colectivă cu efecte pe mulți ani, toate aceste vorbiri frumoase (mai ales cele în cunoștiință de cauză), de atașament față de ce înseamnă NATO.

În fața oamenilor publici este restul lumii.

În mintea restului lumii, NATO este o organizație care te trimite la război, sau mai pompos zis într-un „export de securitate”, ceea ce poate părea ciudat pentru clamata fire eminamente pașnică a neamului românesc. Când mai și mor dintre ai noștri, se oftează și se încruntă multe sprâncene. Dacă spui că riscul și uneori sfârșitul înainte de vreme fac parte din profesia celor plecați la război, ești bătut cu pietre.

Tot în mintea noastră, NATO sunt „ăia” care au bombardat Serbia, țara care a avut și are un loc special în sufletul românilor. După cum și NATO a „adus” americanii, într-o târzie reparație a istoriei. Mai cu F-16, mai cu scutul (încă în facere), mai cu soldați care, oameni și ei, scapă uneori caii la bar.

Însă, de când cu Ucraina și cu bodogănelile Marii Rusii, mai toate mințile de la noi acceptă, cu îndoieli sau întărindu-se în convingeri, că NATO este necesară. Pentru apărare. Nicicând, în acest timp atât de tulbure, care miroase a nou război rece, Articolul 5 nu a fost mai actual.

(Articolul 5 din tratatul Atlanticului de Nord: „Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice”.)