Călărind țara adorată, cu mândrie

Premierul povestește că, în 2011, la Londra, lordul Peter Mandelson (politician laburist, fost comisar european și vicepremier în Guvernul Marii Britanii) l-a întrebat în două rânduri dacă are o viziune pentru România, iar el nu a fost capabil să dea un răspuns coerent, ci a bătut câmpii. După trei ani, la București, unde participă la dezbaterea „Progressive Agenda for the Future”, organizată de Forumul Progresist Social Democrat, lordul Mandelson i-a pus, din nou, aceeași întrebare: „Acum aveți un proiect pentru România? Acum aveți o viziune? Înțeleg: lupte politice, președintele Băsescu, alegeri, trec toate astea. Ce vreți să faceți cu țara după ce câștigați alegerile?”. Dl Ponta nu relatează ce i-a zis, dar, din felul în care zburdă printre cuvinte, rezultă că tot nu și-a făcut tema.

De ce îi este actualului prim-ministru, ca și altora dinaintea lui de altfel, atât de greu să răspundă unei întrebări „atât de simple”, după cum recunoaște? Din tot simplul motiv că problema nu-i interesează suficient de tare ca să zăbovească asupra ei. De obicei, o „rezolvă” cu un program de guvernare și măsuri haotice, statul clătinându-se și dând în toate părțile, ca un om beat. Ca să aibă o viziune despre România, dl Ponta trebuia să se fi gândit la România, nimic mai mult. Or, domnia sa n-o gândește, ci se plimbă cu țara-n gură pe la televiziuni, mintea fiindu-i ocupată cu Traian Băsescu, Crin Antonescu, lovituri cauzatoare de deces politic, toate acestea fiind subsumate imaginii propriei deveniri. Viziunea lui Victor Ponta despre România este sinonimă cu viziunea despre sine: mai exact, vede partidul luând patria preaiubită, total, în stăpânire și pe sine însuși călărind-o glorios. Fragmente din această frescă ies tot mai des la lumină, în viața publică, ultimul dintre ele înfățișându-l pe Ponta la butonul roșu, în chip de comandant suprem.

„Obligația fundamentală a mea, în afară de a câștiga bătălii politice de zi cu zi, e de a completa lipsa unui proiect pentru România”, declara premierul astăzi, admițând implicit că răspunsul așteptat de lordul Mandelson îi este încă străin. Nu e o dramă! Mi-e teamă mai curând, de ce-ar fi ieșit dacă neuronii dlui Ponta s-ar fi consumat pentru a umple golul. În fond, România își va găsi până la urmă drumul, dar i-ar fi mai ușor fără domnia-sa.