Șeful ANPDCA: Copiii intră ușor în sistemul de protecție, stau mult și ies foarte greu

Gabriela Coman, secretarul de stat de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA), instituție reînființată de curând, vorbește, în interviul acordat agenției MEDIAFAX, despre efectele pe care le-a avut asupra sistemului decizia din 2010 de desființare a autorității, despre lipsa de personal, despre copiii din sistem, precum și despre numărul de adopții din ultimii ani.

Secretarul de stat spune că, în ciuda legislației pe care România o are, numărul de copii din sistem continuă să rămână constant, la aproximativ 62.000, din cauza faptului că nu se lucrează suficient cu sursa acestei probleme, respectiv familia. Gabriela Coman a explicat că ar trebui să se acorde mai multă atenție problemelor din familie, pentru că dacă aceasta ar fi sprijinită corespunzător, numărul de copii care intră în sistemul de protecție specială ar fi mai mic.

Gabriela Coman vorbește în interviu și despre perioadele foarte lungi pe care copiii le petrec în sistemul de protecție, pentru că se apelează mai degrabă la soluții temporare, în defavoarea celor permanente: reintegrarea în familia biologică sau adopția. Un copil plasat în asistență maternală, care ar trebui să fie o soluție de moment, ajunge să petreacă în medie șase ani într-o familie substitutivă.

Scretarul de stat se referă și la numărul de copii adoptați în ultimii ani, prezentând datele preluate de la fostul Oficiu Român pentru Adopții. Astfel, în anul 2013 s-a înregistrat cel mai mic număr de adopții de după anul 2005, când a intrat în vigoare Legea 273/2004 privind regimul juridic al adopției. În perioada 2005-2013, cele mai multe adopții, 1.407, au fost încuviințate în 2006, iar anul trecut au fost 738.

Interzicerea instituționalizării copiilor până la vârsta de trei ani este un alt subiect abordat în interviul, secretarul de stat precizând că este vorba despre 735 de copii care au între doi și trei ani și care în prezent sunt în sistemul de protecție specială.

Vă prezentăm integral interviul acordat agenției MEDIAFAX de secretarul de stat Gabriela Coman:

Reporter: Ați preluat de curând funcția de secretar de stat în cadrul unei structuri desființată în 2010, reînființată în martie anul acesta. Care au fost motivele pentru care s-a considerat că este necesară această revenire?

Gabriela Coman: Cred că putem să vorbim de un ansamblu de motive amestecate și le-aș separa în două mari categorii, unele de ordin politic și altele tehnice. Cele tehnice țin de sistem, de ceea ce există acum, iar cele politice țin de angajamentele pe care România și le-a asumat prin convențiile internaționale pe care le-a semnat și ratificat, dar țin, în primul rând, și de interesul politic pe care un guvern este dispus să-l acorde copiilor. Eu sunt convinsă că fără un interes special din partea acestui guvern și fără un interes special din partea ministrului Muncii, Rovana Plumb, deși de multă vreme se trăseseră semnale de alarmă vizavi de efectele desființării autorității, acum patru ani, lucrurile poate nu s-ar fi întâmplat și ar fi mers mai departe așa cum au fost până acum, într-un amestec de inerție cu capacitate mai mică de a avea o viziune, cu o motivație mai scăzută de a interveni la timp în beneficiul copiilor. Pe de altă parte, tehnic, era nevoie, așa cum a fost întotdeauna, de o abordare a copilului în ansamblul drepturilor sale, pentru că acesta a fost spiritul Legii 272, care coordonează și acum activitatea de protecție a drepturilor copilului. Politic, mai mult decât altădată, odată ce am intrat în UE, pe lângă Convenția ONU privind protecția drepturilor copilului, pe care am semnat-o și am ratificat-o, această abordare ne-o impune și Tratatul UE care are o mențiune specială la articolul 3, care consideră protecția drepturilor copilului parte integrantă a drepturilor fundamentale ale omului.

Rep.: Care au fost efectele desființării Autorității asupra sistemului de protecție a copilului – angajați, structuri, beneficiari? Care sunt acum principalele probleme din sistem?

G.C.: Mă interesează, în primul rând, efectul asupra beneficiarilor, care în cazul nostru sunt copiii. Eu cred, și studii recente o arată, că a fost afectată într-o măsură semnificativă, uneori chiar îngrijorătoare, calitatea îngrijirii copiilor în serviciile de prevenire, în serviciile oferite lor și familiilor lor, chiar și în protecția specială. De ce? Pentru că ar fi trebuit să continue, după legislația secundară și cea primară finalizată în 2004, această comunicare care a existat permanent între direcțiile pentru protecția copilului și fosta autoritate, comunicare legată de subiecte tehnice: de metodologii, de proceduri de lucru, de proceduri de lucru în managementul de caz, de proceduri atunci când faci identificare de riscuri, atunci când faci identificare de nevoi sau atunci când din ansamblul de servicii pe care îl ai la dispoziție, tu, asistentul social, ești cel care le identifici pe cele care sunt cele mai potrivite. Comunicarea care exista odată a fost pe de o parte diminuată, pe de altă parte întreruptă, motiv pentru care, în opinia mea, s-a întrerupt fluxul unei continuități în stabilirea unor norme de lucru cu copiii. Acestea au fost efectele asupra beneficiarilor.

Asupra structurilor, haideți să le luăm pe cele de la județ și comunități și pe cele centrale. Fără lipsa unei comunicări permanente dintre specialiștii din direcții și cei de aici, cred că și direcțiile pentru protecția copilului, și serviciile de la nivel local au simțit efectul lipsei unei coordonări metodologice, a unei îndrumări, a unei posibilități de a se adresa unui for tutelar superior care să fie capabil să furnizeze informațiile necesare pe baza cărora se poate lucra cu copiii în teritoriu și care, pe de altă parte, să susțină nevoile acestor direcții, dat fiind că și ele s-au confruntat cu nevoi, cu problema personalului, a lipsurilor financiare și cu lipsa de referință către o instituție centrală. E adevărat că și în calitatea îngrijirii copiilor, după părerea mea, unele lucruri au lăsat de dorit.

La nivelul structurii centrale, scăzându-se importanța abordării în ansamblu a drepturilor copilului, pentru că Autoritatea s-a transformat într-o direcție simplă din minister, fără capacitatea de a gestiona monitorizarea tuturor drepturilor copilului, a intrat și în rutina și birocrația unei direcții a ministerului, s-a redus și personalul, poate chiar mai mult decât jumătate, și mulți experți, care cunoșteau sistemul, au plecat, deci dintr-o dată și aici s-a afectat calitatea intervenției direcției din minister, cea care a rămas din fosta autoritate. Deci au fost o multitudine de influențe, atât asupra beneficiarilor, cât și asupra structurilor.

Numărul copiilor din sistemul de protecție specială rămâne constant pentru că nu s-a lucrat suficient cu familia.

Rep.: România a avut o evoluție fabuloasă în acest domeniu, despre care s-a discutat intens cât timp a fost condiție pentru aderare. De câțiva ani, în ciuda modificării legislației, inclusiv în domeniul adopției, numărul de copii din sistem rămâne constant. Cum explicați acest lucru?

G.C.: Da, e foarte bine folosită sintagma „evoluție fabuloasă” și este adevărat, eu mă refer la perioada de până la integrarea în UE, când protecția copilului era atent monitorizată, motiv pentru care eram foarte „împinși” să facem anumite lucruri de către Comisia Europeană, Parlamentul European, de raportorul pentru România al PE. E adevărat că exista și în România voință politică. Deci a fost un proces combinat de presiune și influență din partea Comisiei Europene, de dorință politică din partea României, dar și de capacitate, dat fiind că aveai fonduri și exista expertiză, astfel încât fondurile s-au utilizat cu folos. Am creat sistemul, dar mai departe trebuia să vedem cum se transformă toate prevederile legislative în beneficii pentru copii. Eu cred că pe lângă lipsa de continuitate în elaborarea unor proceduri specifice, nu s-a mai uitat nimeni la sursă, și sursa, după părerea mea, a fost întotdeauna familia. De acolo vine copilul cu probleme. Nelucrându-se suficient cu sursa, cu siguranță, copiii vin și iar vin în sistem. Deci, nu lucrez cu familia, nu sunt suficient informat despre motivele adevărate ale intrării copilului în sistem, după care, odată intrat în sistem, nu întotdeauna am îngrijire de calitate și nu întotdeauna sunt capabil să reevaluez măsurile care îl privesc pe copil. Apoi, copilul părăsește greu sistemul. Deci acesta este motivul pentru care cifrele privind copiii din sistemul de protecție specială sunt aproximativ constante. Prea puțin s-a lucrat cu sursa, cu comunitatea și, mai ales, cu familia și acesta este unul din motivele pentru care copiii continuă să vină.

Rep.: Există vreo legătură între declanșarea crizei economice și numărul de intrări în sistem?

G.C.: Este unul dintre motive și s-a și simțit din statisticile pe care le avem aici. Am avut creșteri în 2008-2009, după care cifra s-a menținut constantă. Cu siguranță că au intervenit și alți factori care, probabil, nu existau anterior. A fost migrația pentru muncă în străinătate, cu copii lăsați singuri acasă sau cu copii cu un singur părinte, dar în opinia mea a fost și lipsa colaborării și susținerii familiei pentru a-i explica ce responsabilitate are față de copii. Sigur că și factorii aceștia au influențat numărul de intrări în sistem ale copiilor. Acum vorbim de o cifră constantă, dar în același timp numărul de copii, per total, a scăzut. Deci dacă am calcula în procente, am putea spune că numărul copiilor din sistemul de protecție specială este constant spre crescător. Statisticile pe ultimii ani, din 2009 încoace, ne arată că avem 60.000 – 62.000 de copii în sistem.

Rep.: Un audit al sistemului de protecție a copilului, făcut de Ministerul Muncii și Fundația SERA România, a arătat că la nivel național există un deficit accentuat de personal în sistem, fiind DGASPC-uri care funcționează cu jumătate din angajații necesari, iar dintre aceștia sunt foarte mulți nespecializați. Cum veți rezolva aceste probleme, plus nefuncționarea serviciilor publice de asistență socială (SPAS)?

G.C.: Așa este. Trebuie însă să înțelegem și situația direcțiilor din țară, care se confruntă cu o lipsă acută de personal în ultima vreme, și nu doar ca număr, ci și calificare. Plecăm de la celebra Ordonanță 77, care a încercat să repare stoparea angajărilor, dar, din păcate, a fost declarată neconstituțională. Referitor la SPAS-uri, eu m-am gândit ca pe viitoarele programe operaționale să identificăm posibilitatea de a accesa proiecte care să permită SPAS-urilor să angajeze asistenți sociali și mi-aș dori să putem asigura măcar un asistent social pe comunitate, după care, ideal ar fi să-l dotezi și pe el cu niște instrumente: să-l ajuți să elaboreze niște grile de risc, pentru a vedea cum să evaluezi mai mult nevoile, și chiar să încercăm să costificăm aceste grile de risc. Adică să vedem care sunt posibilele riscuri pentru un copil, după care să vedem gradual cum crește riscul și tot gradual să intervenim. Dacă riscul crește exponențial, poate că la început am nevoie să intervin cu unul sau două servicii, iar mai târziu poate că am nevoie de trei tipuri de servicii. Din cauza lipsei personalului la SPAS, la copil se intervine târziu, când de fapt cazul a fost deferit către direcție. De altfel, putem constata că sunt SPAS-uri unde, din cauza lipsei personalului, nu se cunoaște nici măcar situația copiilor din comunitate. Deci nu vorbesc de faptul că unele familii nu au ajuns să fie evaluate, dar nici măcar nu se cunoaște numărul, pentru că nu are cine să întocmească această situație.

Rep.: România este pe primul loc în UE privind sărăcia în rândul copiilor, fenomen care duce la încălcarea unor drepturi fundamentale: accesul la educație, la servicii medicale. Ca apărător al drepturilor tuturor copiilor, cum puteți interveni în acest sens?

G.C.: Reînființarea autorității ar putea oferi o soluție acestei probleme. Cred că putem influența. Am reînființat Consiliul de coordonare, format din reprezentanți ai ministerelor de resort, astfel încât să identificăm posibilitatea de intervenție pe fiecare dintre drepturile copilului. În plus, există în Programul Operațional Capital Uman o axă destinată incluziunii sociale și combaterii sărăciei, în special asupra copiilor.

Peste 80.000 de copii au părinți plecați în străinătate, 6.300 de tineri care au împlinit 18 ani continuă să rămână în sistemul de protecție a copilului

Rep.: De ani de zile se vorbește despre migrarea masivă a românilor și despre copiii lor, care rămân singuri acasă, fără ca până acum să se dezvolte servicii de suport pentru ei . Câți astfel de copii avem, care sunt problemele cu care ei se confruntă și în ce măsură sunt monitorizați în mod real de DGASPC-uri?

G.C.: Sunt 80.000 de copii ai căror părinți lucrează în străinătate. Cred că și aici este o oarecare confuzie și va trebui să identificăm o soluție mixtă. Teoretic, ei au o bunică, o rudă, deci în teorie nu ar trebui să fie subiectul atenției DGASPC, pentru că nu au intrat în protecție specială. Pe de altă parte, dacă sunt în comunități în care SPAS-ul nu există sau nu are personal, atunci trebuie să te întrebi cine îi monitorizează. Cred că ar trebui identificată o modalitate de răspuns pentru nevoile lor speciale. Deci nu protecție specială, nu neapărat servicii de prevenire, însă problema pe care ei o au în urma plecării unui părinte sau a ambilor părinți aduce o nevoie în plus de un serviciu mai specializat pentru a răspunde nevoilor lor. Ei sunt vulnerabili, chiar mai vulnerabili decât copiii aflați în risc de separare de părinții lor, și au niște probleme în plus, de comportament, de tulburări emoționale, de ajungere în stare de depresie, și atunci ei au nevoie de un alt răspuns, și o să ne gândim la ce soluții putem găsi pentru ei.

Rep.: Câți tineri de peste 18 ani sunt încă în sistemul de protecție a copilului? Considerați că este normal să îi menținem în acest sistem, deși ei devin adulți? Cum ați rezolva acest lucru, astfel încât ei să nu ajungă pe drumuri?

G.C.: Avem 6.300 de astfel de tineri în sistem și ei sunt undeva la mijloc. Pe de o parte zici că e ca și acasă: într-o familie, oricât ar fi ea de săracă, dacă copilul își continuă studiile, părinții nu îl împing la muncă. Deci ai zice că acești copii își continuă studiile și presupunem că ulterior își vor găsi mai ușor un loc de muncă, deci îi mai ținem în sistem. Pe de altă parte, și legislația, dar chiar și sistemul este construit pentru a lua o măsură de protecție pentru un copil, adică 0-18 ani. După 18 ani este major și atunci te întrebi de ce mai are nevoie de protecție specială din partea direcției pentru protecția copilului. Dar și aici avem nevoie de o perioadă tranzitorie. Nu poți să spui că de mâine acești tineri nu mai sunt ai sistemului de protecție a copilului, sunt ai altcuiva. Ai putea aprecia că sistemul de protecție a copilului este degrevat de niște cheltuieli, dar totuși cineva trebuie să investească și în sprijinirea acestor tineri. Cred că trebuie gândită o soluție pentru ei, nu neapărat ca să degrevezi sistemul de protecție a copilului, făcând un altul. În fond, toți sunt ai noștri și bugetul nostru este la fel, indiferent că îl împărțim între copii sau adulți. E adevărat că protecția specială se adresează copilului, copilul este definit în legislația română de la zero la 18 ani. E destul de complicat, dar ne vom gândi, pentru că s-ar putea ca, dacă nu ne gândim cum putem aborda mai bine problema lor și îi tratăm în continuare ca pe niște copii, îi vom avea în continuare dependenți de ceva. Până nu găsim o soluție, ei vor rămâne dependenți de sistem, pentru că ei așa sunt obișnuiți.

Rep.: Anterior preluării acestei funcții, ați propus, în calitate de președinte al FONPC, interzicerea instituționalizării copilului înainte de a împlini trei ani. Câți copii de până în trei ani, care nu au probleme medicale, sunt în prezent instituționalizați și care ar fi efortul financiar pentru găsirea de soluții alternative?

G.C.: 735 era ultima cifră, pe care am văzut-o în statisticile noastre, de copii sub trei ani instituționalizați și adevărul este că foarte puțini sunt cu probleme medicale. Referitor la impactul financiar, pe de o parte, costul unui copil în centrul de plasament este mai mare decât costul în asistență maternală. Deci aș putea spune, la prima vedere, că nu se face un efort financiar suplimetar. Pe de altă parte, s-ar putea ca totuși să fie nevoie de dezvoltarea rețelei de asistenți maternali, pentru că nu cred că ne-am dori nici să vedem cum un copil care are puțin peste trei ani este luat din asistență maternală și dus în centru de plasament doar pentru a face loc unui alt copil mai mic. Dat fiind că numărul de copii între doi și trei ani nu este foarte mare, cred că efortul financiar poate fi suportat și cred că este timp suficient până la 1 ianuarie 2015 ca în teritoriu să se poată pregăti direcțiile pentru așa ceva, poate chiar cu identificarea unor soluții. Opinia mea este că beneficiul pentru acești copii este atât de mare încât pălește calculul financiar.

Perioada medie de plasament în asistență maternală este de șase ani.

Rep.: Asistentul maternal ar trebui să fie o măsură temporară pentru orice copil care ajunge într-o astfel de situație. Din păcate, această măsură tinde să devină definitivă, în detrimentul reintegrării în familia naturală sau adopției. Câți copii sunt în asistență maternală de mai mult de trei ani?

G.C.: Nu doar asistentul maternal, dar orice plasament trebuie să fie o măsură temporară. Problema este că a devenit din păcate, și este îngrijorător, o măsură pe termen lung, care afectează evoluția copilului, dar și posibilitatea întoarcerii mai rapide într-un mediu familial. Ceea ce se uită este că orice plasament trebuie să fie o soluție temporară și că trebuie identificată întotdeauna o soluție de permanență: reintegrarea în familia biologică sau adopția. Perioada medie de plasament în asistență maternală este de șase ani, ceea ce este foarte mult. Eu am întâlnit o familie care avea în plasament un tânăr de 21 de ani și era la ei încă de la vârsta școlară, încă din clasa a patra. Asta este ceea ce caracterizează sistemul: intrări oarecum necontrolate și nesusținute anterior în comunitate, prea mult timp petrecut în sistem și, mai ales, părăsirea greoaie a sistemului. Pentru managerii de caz, este de lucrat, pentru că ei ar trebui să facă evaluări la fiecare trei luni pentru copiii din asistență maternală, dar sunt cazuri în care nu ajung nici să vadă toate dosarele, din cauza încărcării excesive pe care o au, și asta din cauza lipsei de personal.

Rep.: Numărul de copii abandonați în maternități și alte unități medicale rămâne constant, aproximativ 1.500 în fiecare an. Aproape constant rămâne și numărul de copii care stau în spitale fără să aibă probleme medicale, pentru că ceva în sistem nu funcționează. Cum veți monitoriza această situație și cum o veți rezolva?

G.C.: Asta este o altă prioritate de care vrem să ne ocupăm foarte urgent. La nivelul autorității este în lucru o metodologie care se va transforma în hotărâre de guvern pentru copiii aflați în maternități și unități sanitare. Este o metodologie de intervenție. Eu aș vrea să mergem în câteva maternități însoțiți de reprezentanți ai Ministerului Sănătății și personal de la direcții, ca să vedem concret ce se întâmplă. Cred că este vorba, pe de o parte, de lipsa unor proceduri, dar și de neaplicarea celor existente. Trebuie să vedem de ce nu se aplică. Doamna ministru Plumb a venit cu ideea acestor echipe mixte de evaluare. Printre aceste cazuri, am înțeles de la colegii de la Adopții (fostul ORA – n.r.) că erau copii care aveau părinți necunoscuți și au fost declarați adoptabili abia după câțiva ani. Dacă s-ar fi acționat imediat, așa cum spune legea, s-ar fi văzut imediat că acel copil nu are mamă, nu are tată și ar fi trebuit declarat adoptabil imediat.
Numărul de adopții a scăzut sub 1.000 în anii 2012 și 2013.

Rep.: Reînființarea autorității a însemnat și preluarea atribuțiilor de la Oficiul Român pentru Adopții. FONPC susține că, în ciuda modificării Legii 273, numărul adopțiilor a scăzut dramatic în ultimii ani. Câte adopții au fost făcute în 2013 și cât de mult a scăzut numărul față de perioada de vârf?

G.C.: În perioada de vârf, erau undeva în jur de 1.300 de adopții anual, iar în 2013 am avut 738 de adopții încuviințate de instanță. Dacă vorbim pe ani, în anul 2005, când a intrat în vigoare Legea adopției, au fost 1.136 de adopții, în 2006 – 1.421 de adopții, în 2007 – 1.295 de adopții, în 2008 – 1.306 de adopții, în 2009 – 1.238 de adopții, în 2010 – 1.407 adopții și apoi a început scăderea: 2011 – 1.205 adopții, 2012 – 991 adopții, 2013 – 738 de adopții. Deci, așa cum a constatat FONPC, se vede și o reducere a numărului de copii pentru care instanța a încuviințat adopția. Nu pot să spun de ce, dar presupun că ar trebui analizate atât prevederile legislative, dacă au avut un impact sau dacă nu, perioadele dintre termene, cât și procedura în sine. Tot ce s-a schimbat în legislație a influențat sau nu? Dacă da, cum? Tot ce s-a introdus ca procedură nouă, spre exemplu această potrivire teoretică și apoi potrivire practică, dacă a făcut să crească sau să scadă numărul de adopții. Apoi, această procedură este agreată și însușită de toată lumea, are o autorizare academică? Trebuie văzut, pentru că poate să fie un amestec de factori legat de noile prevederi legislative și de noile proceduri. Mai trebuie analizată și eficiența campaniilor de informare și conștientizare care s-au făcut. Trebuie stabilit dacă au fost bine adresate sau dacă ar trebuie adresate în alt fel, dacă mesajul a ajuns acolo unde trebuia.

Cred că adopția ar trebui abordată și ca o posibilitate de a ajuta niște copii necăjiți. Cred că aici este de lucrat, pentru că de aici reies și cifrele pe care le avem legate de solicitările care vin în special pentru copii mici și cu stare clinică perfectă, nu și pentru copii mai mari, care pot avea o anumită problemă medicală, dar care au nevoie de ajutor. Sigur că nu e ușor și nu ne așteptăm ca de mâine toată lumea să vrea să adopte copii cu handicap, dar am putea construi o campanie prin care să încercăm să conștientizăm că adopția ar trebui să reprezinte o familie pentru un copil, dar și o posibilitate de a ajuta copiii care au nevoie.

Rep.: Am auzit frecvent că una dintre cauzele pentru care adopțiile se fac foarte greu sunt termenele din instanță. Veți relua demersurile pentru înființarea Tribunalelor pentru minori?

G.C.: Am solicitat colegilor mei care au lucrat la ORA o statistică referitoare la duratele medii între termene din cadrul procesului de adopție, atât cele referitoare la parcursul pe care îl are familia care vrea să adopte, cât și parcursul pe care îl face un copil adoptabil. Nu am încă această statistică, dar aș vrea să văd care este termenul cel mai lung sau unde se lungește nejustificat. Referitor la tribunale, nu știu dacă mai putem vorbi în aceiași termeni ca până acum câțiva ani, dat fiind că în Codul civil sunt menționate instanțele de tutelă care vor lucra clar cu cauze pe copii. Nu a apărut încă legea specială legată de modalitatea de lucru a acestor instanțe, dar cred că mai mult decât atribuțiile lor, se poate continua ceea ce a început bine fostul ORA, respectiv formarea magistraților. Dar eu aș extinde informarea magistraților de la tema adopției la tema drepturilor copilului în ansamblu. Ei ar trebui să cunoască câteva lucruri esențiale privind impactul pe care decizia lor îl poate avea asupra copilului.

Rep.: Multe dintre serviciile pentru copii, deschise prin proiecte cu finanțare străină, au fost închise după finalizarea proiectelor. În ultimii ani remarcăm o stagnare în ce privește numărul de servicii destinate copilului și o lipsă a diversificării acestor servicii. Veți impulsiona contractarea serviciilor de către furnizori privați, ONG-uri?

G.C.: Cu siguranță contractarea de către ONG-uri a serviciilor cu finanțare publică poate fi o soluție, pentru că asta ar oferi o piață mixtă de furnizori de servicii și, cu siguranță, și calitatea acestora ar crește în beneficiul copiilor. În auditul făcut de minister cu Fundația SERA România, unul dintre proiectele de lege propuse era cel referitor la contractarea de servicii de către ONG-uri. Cred că va trebui să îi prezentăm doamnei ministru, împreună cu colegii din minister, un proiect privind contractarea mai ajustat, împreună cu un alt proiect trecut printre priorități, respectiv cel referitor la auditorul social. Acesta ar avea ca responsabilitate tocmai auditarea financiară a contractelor pe care consiliul județean le-ar putea face cu ONG-urile în cadrul unei legi a contractării serviciilor.

Rep.: Ați mai condus ANPCA în perioada 2001-2004, o perioadă extrem de dificlă. Cât de mult s-a schimbat misiunea acestei instituții? Este mandatul de acum mai dificil?

G.C.: Este o diferență de abordare. Atunci se construia astfel încât, la nivel de teritoriu și la nivel central, să existe posibilitatea abordării copilului în ansamblul drepturilor lui, ceea ce s-a concretizat prin Legea 272. Era nevoie de intervenție urgentă la acel moment în protecția specială, adică în fostele cămine mari de copii, și prioritatea era închiderea acestor instituții și dezvoltarea de servicii alternative. Mandatul era dificil și pentru că era monitorizat cu atenție de către CE și era un amestec de presiune din exterior, dar, în același timp, acest lucru trebuia să te facă pe tine atent, pentru ca deciziile luate să fie realmente în beneficiul copiilor. A fost dificil și pentru că era un subiect delicat, respectiv subiectul adopțiilor internaționale și care era, din păcate, utilizat politic, pierzându-se beneficiile pe care o adopție le aduce copilului. A fost delicat și pentru că erau primele proiecte de anvergură, susținute din fonduri internaționale, pe care trebuia să știi să le gestionezi. Acum, am putea spune că, dat fiind nu mai există factori de presiune externi, ne-am putea concentra doar pe calitatea intervențiilor. Cred că acum este o viziune politică ce a dat din nou importanță domeniului drepturilor copilului. Nu pot să spun că e mai ușor sau mai greu, e diferit în termeni de priorități. Avem o lege pe care atunci nu o aveam, dar în continuare situația protecției speciale este în stagnare și astfel, dintr-o dată, mandatul devine greu. Atâta vreme cât au trecut atâția ani de la aprobarea unei legi, atâta vreme cât s-au investit atâtea fonduri în dezvoltarea de servicii alternative și în formări de personal, iar situația este relativ constantă, da, e un mandat greu. Sper că împreună cu colegii mei vom reuși din nou să dăm un impuls și să ieșim dintr-o stare de inerție, uneori de decepție și să ne gândim ce am putea face mai mult pentru a nu ne trezi că e târziu când intervenim.

Rep.: Care sunt lucrurile pe care vă propuneți să le rezolvați în timpul acestui mandat?

G.C.: Mandatul se poate finaliza într-o zi, în două, într-un an sau mai mulți. Dar mi-aș dori foarte mult să ajungem în situația în care să facem ca intrarea copiilor în sistem să fie utilizată cât mai rar, numărul celor care intră în sistem să fie cât mai mic, timpul petrecut în sistem să fie cât mai scurt, iar prin servicii de calitate să se găsească rapid o soluție permanentă, de tip familial, pentru acești copii. Mi-aș dori ca odată aprobată Strategia pentru protecția drepturilor copilului să fim capabili să o monitorizăm, să avem timpul și puterea necesare să elaborăm niște indicatori de monitorizare pentru ca acea strategie să nu rămână numai pe hârtie. Și, nu în ultimul rând, îmi doresc ca în acest mandat să devină o practică atragerea cât mai multor specialiști din mediul neguvernamental, nu doar în furnizare de servicii, ci mai ales în elaborare de politici publice. Expertiza, capacitatea instituțională și motivația sectorului neguvernamental sunt factori care pot crește calitatea intervențiilor în beneficiul copiilor.