Și nici nu consemnează cu echilibru fapte.
Cumva, este simplu: numele lui Victor Ponta apare în hârtii ale oamenilor legii, într-un context delicat și în niște întâmplări din zona rarefiată a Palatului Victoria. Iar jurnaliștii Mediafax scriu pe baza documentelor procurorilor și instanțelor de judecată, cum fac și în alte cazuri, indiferent de conotațiile politice. Așa cum șade bine și corect, premierul este încrezător în mersul legii, care va da limpezirea situației.
Dar Victor Ponta nu îi judecă egal pe toți, motiv pentru care i se pare că este torpilat, prin asociere, din alte părți. Dincolo de războiul între justiție și persoanele publice care au călcat strâmb, rămâne o mare problemă de atitudine. Nu este vorba despre atitudinea față de justiție, căci se pare că, de voie-de nevoie, s-a instaurat un soi de deferență, care dă bine.
Este vorba despre atitudinea zbârlită care se traduce prin „uite ce au scris ăia, au ceva cu mine și sunt ai lui X”. Este un reducționism pe care Victor Ponta îl folosește și pe care îl mai preiau cu sârg și alți „războinici” ai cuvintelor, în bătălii față de care s-ar cădea să rămână neutri.
Această atitudine este o meteahnă mai veche. Jurnaliștii sunt buni, valoroși câtă vreme unora, de pe poziții publice înalte sau mai mititele, li se pare că le sunt și de folos. Sau li se pare că îi reflectă „dichisit”. Când părăsesc această impresie, li se pare că „mujahedinii” au trecut la atacul cu rachete. Statutul de persoană publică implică, însă, printre altele, și înțelegerea rosturilor meseriei de jurnalist, care, dacă este făcuă onest, include și rachetele, dar și „dichisul”. Dar asta cere străduință.
Când vor înțelege, nu vor mai vedea „mujahedini”. Și poate vor afla că, oriunde în lume, în spinoasa meserie de jurnalist se lucrează și „de noapte”.
(Definiție: mujahedin, în arabă, „luptător în războiul sfânt”. Denumire dată combatanților încadrați în unități paramilitare care luptă împotriva dușmanilor Islamului. Au luptat în Afganistan împotriva trupelor sovietice).