La ce visează acești omuleți ciudați care viețuiesc în cuburi de sticlă și se numesc corporatiști

Am crescut mare după 1989, așa că nu știam prea multe despre ce se întâmplă pe lume și nici care ar fi modelele de om mare din care pot alege. Odată ce a venit vremea să-mi croiesc și eu un drum al meu, nu aveam o noțiune clară sau, mai degrabă, proprie a ceea ce înseamnă succesul. Și cum pe atunci începuseră să fie deja la modă mașinile germane cu portbagaj mare, funcțiile cât mai răsunătoare și să ai ceva oameni în subordine, pur și simplu m-am pierdut undeva pe drum. Împinsă de la spate de societatea care-mi spunea că cel mai ok e să lucrezi în companii mari și serioase și plăcându-mi în același timp și pantofii scumpi, am ajuns acolo. Toată lumea a răsuflat ușurată când am avut norocul pe atunci rar întâlnit, era în ”96, să intru într-o multinațională încă de când eram în anul doi de facultate. Uitându-mă înapoi cu mintea de-acum înțeleg că, dacă știam cu ce se mănâncă viața de om responsabil, fugeam lăsând în spate un mare nor de praf. În anii dintre primul job și zilele noastre am devenit o corporatistă cu acte-n regulă și asta îmi ocupă tot timpul.

Cred că nu există vreun grup de oameni care, atunci când se aduce vorba despre un corporatist, să nu-l ia pe acesta, măcar fin, în zeflemea. Cu toate că este un model de om muncitor și serios (sau poate tocmai de-aia) și de obicei se poartă ca un român corect, care plătește taxe și mai iese și la vreun miting când crede foarte naiv în vreo cauză, el reprezintă tot ceea ce ne dorim să nu fim. Corporatistul se scoală prea devreme, prea ca la țară, căci are mereu dinainte o zi istovitoare. Dacă mai posedă o brumă de creativitate și libertate care să-i alerge prin vene, el o să vrea dimineața să trăiască măcar puțin, contracronometru, așa cum i-ar plăcea. Adică să ia un mic dejun gustos, să facă dragoste eficientă cu partenera, să scotocească după ceva știri din zona lui de interes, să asculte muzică sau să înceapă ziua pozitiv, cu 10 minute în care aplică cu dedicație, tot ca la serviciu, tehnici de relaxare luate în fugă de pe net.

Apoi o pornește în mare grabă către job, căci are de pontat; cum o dai, tot la fix trebuie să ajungă. Dacă nu este șef, trebuie să se ferească de o beșteleală din partea superiorului. Dacă este totuși șef, trebuie să dea exemplu pozitiv și să demonstreze că a fost numit pe bună dreptate. Urmează cel mai probabil 10-12 ore intense. Mai face el, ce-i drept, o pauză pe la prânz. Nu o să facă mutre la mâncare, nu are timp de prostii. Comandă mâncare scumpă și care, în mod ironic, nu are cel mai grozav gust. O mănâncă de obicei deasupra tastelor, spre a nu pierde șirul treburilor care i se înghesuie pe mail, îl asaltează la telefon și îl împresoară sub formă de hârtii lăsate pe birou.

Dacă are o stare de spirit bună, o să iasă totuși cu niște colegi cu care se înțelege mai bine și o să mănânce toți timp de 42 de minute la restaurantul din colț, care oferă 2 feluri + o apă minerală la un preț ok. Apoi iar muncă până la loc comanda. Dacă nu e seara băieților sau seara fetelor sau zi de sală sau ședința la terapeut, o să meargă direct acasă. Unde, dacă are noroc și a reușit să agațe, deși muncește de îi sar capacele, o corporatistă cu care să înjghebe un cămin, o să se schimbe în papuci moi și o să vrea doar niște liniște. Corporatist la corporatist nu-și scoate ochii, așa că vorbele sunt cumpătate, pretențiile nu prea mari și toleranța destul de mare. După ce schimbă informații legate de cât de greu a fost azi, ce a mâncat la prânz și ce fițe mai face smartphone-ul astăzi, un cuplu de corporatiști se va uita la un film, va bea un pahar de vin bun, roșu, și apoi va leșina molcom în dormitor, pentru a putea să se reseteze la fel, mereu la fel, a doua zi.

Sigur că să fii corporatist prezintă și avantaje. O leafă de obicei de la decentă în sus vine lunar și nu ai ceea ce numim cu teamă grija zilei de mâine. Dar ca un făcut, banii câștigați cu astfel de trudă se duc tare ușor și cu mare lucru nu te alegi. Locul de muncă, clienții și colegii deopotrivă, îi impun corporatistului un anumit standard, așa că mare parte din salariu i se duce pe conceptul „obrazul subțire cu multă cheltuială se ține”. Corporatistul are haine și tot felul de accesorii de bună calitate (când ești bine îmbrăcat ai mai multă încredere în tine), tehnologii de ultima oră (trebuie să fie la zi cu toate astea), asigurări pentru diversele lucruri pe care le deține și de care nu are prea mare nevoie (vrea să stea liniștit) și bonă sau grădiniță privată și școală privată (în asta merită să investești). Vacanțele lui sunt cât mai fistichii și îi lasă de cele mai multe ori pe cunoscuți gură-căscată; sunt menite să îl scoată din ritm 2 săptămâni pe an, pentru ca apoi să o poată lua și mai cu spor de la capăt.

Înainte de criză, team buildingurile erau mai dese și măcar atunci putea să-și facă de cap cu adevărat, dezbrăcându-se de caracter, bând cantități uluitoare de băutură și flirtând obraznic cu scorpia de la marketing pe care o consideră, în viața reală, dușmanul. Acum astea se întâmplă ceva mai rar, dar bine că se întâmplă. Și când ajunge la ziua cuiva, bea și se distrează ca și cum e ultima zi.

Apoi, după weekend, corporatisul redevine omul pe care te poți baza. Se întoarce la birou și se înhamă fără prea multe proteste la ore de muncă silnică, în folosul tuturor, dar care personal nu îi aduc vreo satisfacție. Pentru că trebuie să-și tragă totuși energie și endorfine de undeva, corporatistul aleargă la maratoane pentru că de acolo știe sigur că-și ia porția de sleială fizică, o senzație atât de binecuvântată în comparație cu stresul zilnic.

Și la shopping stau corporatiștii bine. Cumpără ca nimeni alții. Că vorbim de e-commerce sau centre mari comerciale vizitate în city break, corporatiștii își pot achiziționa mereu diverse noutăți și pot profita de diverse oferte, reușind astfel să se mai destindă.

Râdem noi pe seama lor, dar cu simpatie, deoarece pe corporatiști ne bazăm cu toții. Fie că trăim cu ei în casă, ne sunt rude sau doar prieteni de nădejde, ne bucurăm că sunt acolo și că par dispuși să nu se oprească niciodată. Chiar și câinii care au nevoie de plimbări de două ori pe zi, mătușile sărace care s-au îmbolnăvit recent și cele mai costisitoare probleme dentare pe care și le poate închipui cineva tot la corporatiști trag. Sigur, asta nu este ceva întâmplător, doar am stabilit că se întâmplă așa pentru că ei sunt serioși, obișnuiți să rezolve probleme în fiecare zi, și au și ceva dare de mână.

Când li se întâmplă câte o cheltuială neprevăzută sau trebuie să acopere un necaz, corporatiștii se consolează cu faptul că au noroc că au bani să poată cotiza pentru toate astea. Din când în când, corporatiștii se întreabă neliniștiți ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi corporatiști. În secunda doi, dau delete acestui gând rebel, pentru că, încă din prima zi în care au pătruns în cubul de sticlă, corporatiștii au primit gratis un soft care le salvează tot sistemul când e atacat de introspecții subversive. Ca nimeni alții, corporatiștii își bagă rapid mințile în cap și o iau cu forțe noi, de la capăt, bucuroși că li s-a oferit, când erau tineri, norocul de a munci atât de mult, în fiecare zi.