INTERVIUL INTEGRAL acordat de un fost gardian SS din lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau: „Le ziceam evrei împuțiți. N-am putut salva niciunul”. Foto în articol: Jakob W. în 1941 și în zilele noastre

Jakob W. avea 19 ani și era student la Arhitectură când a primit scrisoarea care, peste mai mult de jumătate de secol, avea să-l transforme în suspect de complicitate la crimă. În vara lui 1942, tânărul originar din satul BeÅ¡ka, din apropierea Belgradului, devenea ofițer SS în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. Fusese recrutat de naziști, după ce Iugoslavia fusese cotropită de germani. Acolo avea să ia parte la cele mai oribile crime săvârșite de al Treilea Reich.

Acum, la cei 91 de ani ai săi, Jakob își trăiește bătrânețea liniștit într-un oraș din sudul Germaniei, într-o casă cu ziduri albe, luminoase și grădină cu trandafiri. A aflat recent că procurorii din Stuttgard au renunțat la cazul construit împotriva lui. Bătrânul, care deja a fost condamnat de o instanță poloneză în anul 1948, nu poate fi pedepsit pentru a doua oară, relatează Der Spiegel.

Îmbrăcat în blugi și cămașă cu carouri, așezat pe canapeaua din piele neagră, Jakob își rememorează trecutul în fața unui jurnalist. Nu se teme să vorbească, să povestească varianta sa. Nu se consideră vinovat pentru nimic: „Nu am lovit, bătut sau ucis pe nimeni. Nu mă simt ca un criminal doar pentru că a trebuit să le fiu gardian”, a spus el în timpul interviului acordat publicației germane.

Gândul vă prezintă INTERVIUL INTEGRAL:

Când ați aflat prima dată despre camerele de gazare?

Când vezi atât de multe trenuri venind, atâția oameni, nimeni nu poate spune nimic. Cu toții știau despre asta.

Ați intrat vreodată într-o astfel de cameră?

O singură dată. Am fost acolo cu o echipă de topografi. Am fost delegat să-i supraveghez. Asta se petrecea în 1943 sau 1944.

Cât de mare era camera respectivă?

Aproape cât întreaga mea casă, care are 90 de metri pătrați. Adică, atunci când sosea un tren, cu 200 sau 300 de persoane, atunci, dacă erau prea mulți, trebuia să aștepte afară.

Dvs puteați vedea asta?

Trebuia să aștepte în fața camerei de gazare cam o oră. Apoi, erau conduși înăuntru. Se auzeau țipete, dar ei, gardienii SS… Adică, așa era. Așa se întâmpla.

Ce vă trecea prin minte când stăteați alături de topografi în camera de gazare?

Vă puteți imagina că era o încăpere mare. Era un buncăr din beton. Afară erau niște burlane; nu mai știu dacă erau patru sau șase. Pe acolo aruncau „conservele”.

Vreți să spuneți că trupele SS aruncau înăuntru recipiente cu Zyklon B? (pesticid pe bază de cianură, n. red)

Da, bineînțeles. Stând sus, în turnul de supraveghere, puteai vedea asta. Întotdeauna venea o mașină cu doi bărbați înăuntru. Conduceau direct într-acolo și îi vedeai că fac ceva și imediat știai: era „echipa de exterminatori”.

La Auschwitz, o săptămână lucram în tura de zi, iar o săptămână în cea de noapte, apoi, în cea de-a treia săptămână, mergeam cu muncitorii în afara lagărului.

FOTO: Reuters

În timpul turelor, stăteați singur în turn?

Da, dar în timpul turelor de noapte, care durau 12 ore, eram câte doi și făceam schimb la fiecare trei ore. Între timp, puteai să tragi și câte un pui de somn. La Auschwitz-Birkenau era celebra poartă prin care intrau trenurile atunci când ajungeau în lagăr. La etaj, în clădirea de alături, era camera noastră de relaxare, pentru turele de noapte.

Ce vă amintiți din timpul serviciului, când stăteați în turnurile de supraveghere?

12 ore înseamnă o perioadă lungă de timp. Când era cald, trebuia să stai în soare toată ziua. Când era frig, în permanență săreai de pe un picior pe altul. Erai acolo, la șase metri înălțime și nu aveai voie să cobori, nu aveai voie nici măcar să mergi la toaletă.

La ce vă gândeați când erați acolo sus?

Dimineața, toți prizonierii mergeau la muncă, undeva unde construiau șosele. Seara se întorceau. Între timp nu vedeai pe nimeni în lagăr. Atunci puteai să citești. Aveam Biblia cu mine sau un ziar. Astea nu erau interzise.

Citeați Biblia în turnul gardienilor?

Sunt creștin protestant. Și cred că a fost voia Lui Dumnezeu să ajung gardian și să nu fac parte din rândul celor care executau prizonieri.

Ați împușcat vreodată vreun prizioner de la Auschwitz?

Nu am împușcat pe nimeni, niciodată.

Din turn puteați vedea întreg campusul. Ați văzut vreodată vreun gardian SS împușcând un prizonier?

Nu.

Ați văzut vreodată vreun prizonier încercând să evadeze?

Nu, dar asta s-a întâmplat. De cele mai multe ori făceau asta din disperare. Săreau gardul și erau împușcați.

Dar nu ați văzut niciodată așa ceva?

Nu am împușcat pe nimeni niciodată.

Aveați vreun contact cu prizonierii?

Da, dar erau în special germani.

Și vorbeați cu ei?

Vorbeau cu noi doar dacă noi vorbeam cu ei primii. Pentru că mulți dintre noi le spuneau lucruri precum „evrei de rahat” sau „evrei împuțiți” (…). Aș spune că majoritatea i-au blamat pe evrei pentru faptul că trebuia să stăm acolo să-i păzim. Noi foloseam informalul „tu” când vorbeam cu ei, iar ei ni se adresau cu „dumneavostră” când ne răspundeau.

Despre ce vorbeați cu ei?

Odată, când păzeam muncitorii, erau acolo câteva femei foarte tinere. Așa că am întrebat: „De ce ești aici?”. Iar ea mi-a răspuns: „Pentru că sunt evreică”. Ce ai putea să mai spui după asta?

FOTO: Reuters

Ați văzut cadavre care erau încinerate?

Hornurile crematoriului erau foarte înalte. În funcție de direcția vântului, mirosea groaznic. Iar începând cu 1944, crematoriile nu mai puteau făcea față. Alături era un șanț, poate de trei sau patru metri lungime. În ele ardea în permanență focul, zi și noapte. Doi bărbați cărau tot timpul sfori pe care le foloseau pentru a-i trage (pe cei morți, n. red) afară din camerele de gazare, apoi îi dezlegau și îi aruncau în foc. (…)

Așadar, stăteați într-un turn din apropierea camerelor de gazare?

Ne schimbam întotdeauna. Gardul era chiar lângă camerele de gazare, iar turnurile, în spatele lor. Puteau vedea totul. Un foc imens ardea.

Un foc imens al cadavrelor?

Niciodată nu se stingea. Zi și noapte. Te obișnuiai cu tot. Nimeni nu putea pleca. Și nici nu te puteau plânge, nu ai fi putut schimba oricum nimic.

Cum ați ajuns la Auschwitz?

Ni s-a spus că un tren va pleca din Indija, un sat de lângă BeÅ¡ka, la ora 21:00, 1942. Trupele SS ne-au întâmpinat. Ne-au spus că nu avem voie să coborâm din tren nicăieri. Am mers cu un tren de călători până la Viena, unde ultimul vagon a fost separat de locomotivă. Acesta a mers la Auschwitz.

Așadar, dvs vă aflați în ultimul vagon?

Da. Fusesem așezați în ordine alfabetică. Cei cu nume de la „S” la „Z” stăteau în ultimul vagon și au mers la Auschwitz. A fost vorba de șansă. Când trenul a ajuns la Viena, SS a împărțit pasagerii. Numele au fost strigate în ordine alfabetică. Odată ce un vagon se umplea, treceau la următorul.

Cum a continuat călătoria?

Când am ajuns în stația Auschwitz, am mers doi kilometri până la Birkenau. Mai întâi, ne-au tuns foarte scurt, ne-au vaccinat și ne-au tatuat. Al meu a fost un A întors cu susul în jos, ceea ce indica grupa mea de sânge. La început am avut trei luni de antrenament și instrucție, inclusiv învățați să tragem cu arma.

Ceilalți de unde erau?

Grupul nostru era format în majoritate de germani de peste granițe, din România, Cehoslovacia și Iugoslavia.

(…) Dacă erai în tura de dimineață, terminai seara, la șase. Mergeai apoi la cantină. După aceea putea să ceri permisiunea să părăsești campusul și puteai merge până la gara Auschwitz. Fetele din Katowice, cel mai apropiat oraș, erau întotdeauna acolo.

Așadar, puteați pleca din lagăr seara?

Sigur că da. Erau multe baruri. În multe dintre ele puteai juca skat și bea bere.

Despre ce vorbeau oamenii?

Oamenii erau entuziasmați de conducere. Sigur, noi știam și aproape toată lumea simțea că nu se poate sfârși bine, că nu putea fi ceva bun cu toate trenurile care erau aduse acolo pline cu oameni care erau uciși apoi. Cu toții aveam sentimentul acesta. Dar ce vreau să spun e că atunci când ești soldat…

(…) Fratele meu m-a vizitat o dată. A început serviciul ca soldat al Wehrmacht (forțele armate ale Germaniei naziste între 1935 și 1945, n. red) în anul 1941. Nu avusesem niciun concediu până atunci. Mi-a scris și mi-a zis că a primit cinci zile libere special pentru a mă vizita.

Când se întâmpla asta?

A ajuns în stația Auschwitz în vara lui 1943. Era o casă pentru oaspeți și m-a sunat de acolo. L-am luat de acolo și am mers să ne plimbăm prin tot lagărul. Purta uniforma Wehrmacht, dar nu a atras atenția nimănui în Birkenau.

Și ce a spus fratele dvs despre lagărul de concentrare?

Ce a spus? Știa totul despre asta. Jumătate din satul nostru era în SS și toată lumea spusese câte ceva când se întorseseră acasă.

Ce v-a făcut să simțiți vizita fratelui?

Am fost bucuros. Vărul meu, care era, de asemenea, gardian la Auschwitz, a primit și el o zi liberă. Toți trei ne-am plimbat în jurul lagărului. Imaginați-vă că era ca un sat mai mare. Prizonierii nu erau acolo atunci, erau la muncă.

I-ați arătat și crematoriile și camerele de gazare?

Le-a văzut, sigur. În seara aceea am mers înapoi în gară și la bar.

FOTO: Reuters

Cum era când sosea un tren plin de prizonieri?

Se auzea un fluier prelung, apoi cineva striga: „faceți un pas înainte!”. Te așezai la 20 de metri de tren, care deja ajunsese. Deschideau ușile din afară și trebuia să încercuim trenul până când ieșeau cu toții. Erau apoi duși în lagăr de gardienii responsabili cu supravegherea internă.

Încercau oamenii abia ajunși acolo să evadeze?

Erau foarte intimidați. Înainte de a pleca, erau duși la muncă silnică și nu li se întâmpla nimic decât dacă încercau să fugă. În camerele de gazare, vedeau robinetele și credeau că vor face duș. Înainte de a intra, trebuia să se dezbrace și să-și întocmească hainele.

Vă simțiți vinovat pentru ce s-a întâmplat?

Nu, nu am sentimentul acesta. Le dădeam evreilor ce ne rămânea din pâinea noastră, ceea ce altfel ar fi fost aruncat. (…) Eu nu le-am făcut rău evreilor niciodată. Dar, de asemenea, nu am putut să ajut în niciun fel pe vreunul.

Simțiți vreun sentiment de vinovăție morală?

Nu. Eu am vorbit cu ei într-o manieră prietenoasă. Nu am lovit, bătut sau ucis pe nimeni. Nu mă simt ca un criminal pentru că a trebuit să le fiu gardian. Germania a invadat Iugoslavia și asta a fost crimă împotriva umanității și a legii internaționale. Apoi naziștii m-au recrutat și m-au adus la Auschwitz. Cum se presupune că aș fi putut pleca de acolo. Dacă aș fi dezertat, m-ar fi împușcat.

Ce s-a întâmplat cu dvs după încheierea războiului?

Ca membru SS, am fost dus într-un campus american pentru prizonierii de război. La finele anului 1946, eram în Dachau, alături de probabil alți 6.000 de prizonieri. Eram ținuți în niște barăci și purtam vechile noastre uniforme. Paltonul meu era încă rupt de la răni. Apoi, într-o dimineață, ni s-a spus să evreii de la Auschwitz vor veni ca martori.

Trebuia să vă identifice?

Erau aproximativ 20 de bărbați. Erau dintr-o unitate specială care își condusese propriii oameni spre camerele de gazare și care trebuia apoi să le ducă cadavrele la crematoriu. Erau oameni foarte tineri.

Cum a fost întâlnirea?

Aveau cu toții dreptul să ne scuipe și să ne denunțe. În schimb, au trecut pe lângă noi, ne-au privit și ne-au spus: „Porci sărmani. Unde sunt acum ofițerii voștri și Blockführer-ul?”.

Jakob W, în 1941, când era student la Belgrad. Sursa: Der Spiegel

Jakob W, la 91 de ani. Imaginea a fost blurată de reporterii de la Der Spiegel pentru a-i proteja identitatea. Sursa: Der Spiegel