Alegerile prezidențiale, se pare, vor fi câștigate în această cheie: o întoarcere spre „românism”, spre valori crezute perene.
Uniunea Europeană, „comuniunea europeană”, „integrarea” nu-și mai au locul în această campanie electorală, în plină desfășurare, chiar dacă ea nu a început.
Este într-un fel ciudat.
Ambiguitatea este cheia discursului lui Victor Ponta ținut sâmbătă după-amiază pe Arena Națională. Este socialist, dar și credincios practicant. Este razbunător, dar și pregătit să ierte. Cea de-a doua unire pe care o predică transmite în mulțimi kilograme de adrenalină, dar nimeni nu știe ce înseamnă.
Norocul lui Victor Ponta este că societatea este nehotărâta. Norocul ăsta i-a însoțit și pe alții. Diferența e că acum Ponta a dat tonul. El sau consilierii lui au sesizat oboseala. Au sesizat lehamitea. România a avut nenorocul de a fi trăit ca parteneră și membră a UE doar doi ani, cumva, așezați. Apoi a venit criza. Obosiți, nedreptățiți, ne întoarcem în bârlog.
Nu este rău ca oamenii politici fac proiecte pentru ca „țara să fie mândră de ea”. Poblema este ce fac după aia, pentru că sunt primii vinovați de starea ei de azi.
Discursul lui Victor Ponta a fost unul foarte bun. Foarte bun pentru alegătorii săi. Pe un asemenea discurs, în vremuri de criză, patrioții se înscriau pe liste ca să meargă la război. Noi nu suntem în război cu nimeni, asta-i teaba. Nici măcar cu trecutul imediat. Ponta nu candidează la președinție venit din celulele Jilavei, este unul dintre stâlpii sistemului pe care adoratorii de pe stadion îl vituperează.
Faptul că Ponta este strănepotul unui preot din Ardeal care a cerut cetățenia română – într-un trecut neprecizat de candidatul PSD – este un noroc istoric. Dar irelevant pentru o națiune cu identitate de mult structurată, cum îi place dlui Ponta să creadă.
Pe scurt: un discurs bun și populist în spatele căruia se vor alinia toate celelalte discursuri. Vom fi mâncat, la sfârșit, atâta dragoste de țară încât, cu siguranță, vom umple toate spitalele patriei.