Victor Ponta și maeștrii de carton

Îmi amintesc de un fragment din „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, din primăvara anului 1941, în care acesta descrie o discuție avută cu prietenul său, marele scriitor Camil Petrescu. Era pe vremea când evreii din România erau scoși cu forța din casele lor și cu doar câteva luni înainea Pogromului de la Iași, în timpul căruia au fost uciși de forțele regimului Antonescu peste 13.000 de evrei.

„Camil Petrescu se vaită că probabil lui nu i se va da niciuna din casele luate de la evrei: „Mie nu mi se dă niciodată nimic” – spuse el descurajat. „Ei bine, de astă dată – răspund eu – chiar dacă ți s-ar da sunt convins că nici n-ai primi”. „Să nu primesc? De ce să nu primesc?” Vorbea cu atâta liniște, încât am înțeles nu numai că nu vedea nici un motiv să nu-și însușească o casă care nu-i aparține, confiscată de la un evreu, dar că așteaptă să primească o asemenea casă”, scria Mihail Sebastian pe 28 martie 1941. Camil Petrescu a fost fără îndoială un scriitor și un dramaturg excepțional, care ar fi făcut cinste oricărei mari culturi. A fost sclipitor, a adus literatura română la un nivel pe care nu îl mai cunoscuse până atunci și a rămas în istorie, pe merit, drept inițiatorul romanului românesc modern.

Însă ce spune această discuție avută în intimitate, cu un prieten aflat într-o postură extrem de vulnerabilă, despre el ca om? În cele două replici consemnate de Sebastian îi simți lipsa de empatie, vanitatea, dorința de a-și găsi un locșor sub mantia puterii, de a primi bunăvoința unui regim criminal și ciuda că aceasta va rămâne neîmplinită, că va fi trecut iar cu vederea. Rămâne un mare scriitor, fără doar și poate, dar poate sta în picioare ca reper moral? Este valoarea operei sale suficientă pentru ca el să capete întâietate, din punct de vedere etic, în fața unei țărănci fără carte care a trăit și a murit știind doar atâta lucru: „banii nemunciți nu țin de cald”, „ce ție nu-ți place altuia nu-i face” și „să nu te bucuri de răul altuia”?

Istoria culturii de pretutindeni este plină de scriitori, artiști, oameni de teatru care au făcut concesii de neiertat în fața unor regimuri abuzive doar pentru a obține avantaje meschine, pentru a-și vedea numele multiplicat de mii, zeci de mii, sute de mii de ori pe niște foi de hârtie sau, pur și simplu, pentru a fi și ei ACOLO, în trena puterii. Câți oameni români de cultură n-au făcut scut în jurul lui Ceaușescu doar pentru a se îmbăia și ei în lumina Conducătorului? Câți dintre intelectualii de atunci și de astăzi, care au lăsat, e drept, în urmă o operă ar putea veni în fața noastră și ne-ar putea da lecții de moralitate și de normalitate? Există, firește, și excepții, cum este I.D. Sârbu, scriitorul care a făcut ani grei de pușcărie comunistă și care, odată eliberat, a scris literatură de sertar, asumându-și soarta de autor nepublicat doar pentru a nu face pactul cu diavolul. Însă câți mai știu acum cine a fost Ion Desideriu Sârbu?

Mi se pare necesară această discuție, astăzi, când le vedem pe unele dintre legendele teatrului românesc vorbind la evenimentele organizate de partidul de guvernământ, susținând, în transmisii televizate, politica PSD sau transmițând mesaje calde unor personaje controversate precum Dan Voiculescu. Notabil este cazul lui Radu Beligan, care a vorbit, la cei 95 de ani ai săi, la lansarea candidaturii lui Victor Ponta pentru a-și arăta prețuirea față de acesta. „Îl susțin pe Victor Ponta, pentru că țara asta are nevoie de un președinte tânăr și energic! Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital, de la nivelul cel mai de jos și până la vârf”, a spus Radu Beligan pe ecranul imens de la Arena Națională. Și, într-o țară democratică, în care libertatea de exprimare este garantată prin Constituție era, fără discuție, dreptul său să o facă.

Problema nu este a lui, este a noastră. A celor care îi privim cu venerație pe oamenii de calibru ai culturii române și care ne adresăm lor, mai ales după o anumită vârstă, cu apelativul „Maestre!”. Adăugăm realizărilor pe care le au în domeniul artistic o dimensiune spirituală și una etică, îi punem mai presus de tentațiile lumești și îi ridicăm la statutul de profesori care pot să ne predea lecții de viață. În țara lucrurilor făcute de mântuială, simțim nevoia să adăugăm excelenței, excelenței din sfera înaltă a culturii, calități morale, chiar și atunci când nu avem dovezi acestea există.

O deviză înțeleaptă spune că niciodată nu trebuie să confunzi autorul cu opera. M-am gândit tot timpul că ea acționează în favoarea autorilor, actorilor, muzicienilor ale căror acte artistice trebuie judecate pentru valoarea lor, fără a fi afectate de petele de pe biografie. Această deviză acționează însă și în favoarea noastră, a cititorilor sau spectatorilor, amintindu-ne că, deși ne place opera, nu trebuie să ridicăm și omul la rang de reper moral. Nu fără o evaluare critică, în orice caz.