Dragă alegătorule care ai tăcut până acum,

România în care m-am născut eu era o țară la final de comunism. Cât de mult putea crește, cât se putea spăla!

România în care am crescut a fost una gri. Îmi amintesc fața ta veșnic încruntată – parcă îți văd acum, ca în niște benzi desenate, gândurile despre datorii, despre șomaj, planurile pentru banii de la CAR. Îmi amintesc bucuria sacilor de „ajutoare” pe care îi primeam, o dată – de două ori pe an, din străinătate.

Lucrai în niște companii de stat, din care credeai că ți se cuvine orice – o yală, niște vopsea, un caiet, un capsator cu care să se joace copilul -, doar și statul te fura. Cu timpul, s-a ales praful de aceste fabrici. Știu că nu îți place să te gândești la asta, dar ai contribuit și tu la praful actual: i-ai lăsat să fure, ai tăcut, i-ai votat pe toți, ai furat niște nimicuri și tu.

Nu vorbeai despre politică în România în care am crescut eu. Nu spuneai că ar conta. Viața ta sub comunism te-a învățat că tu nu valorezi nimic în acest joc, că nu poți schimba ceva. Nu mergeai la vot, nu credeai vorbele de pe afișe. Zi după zi, credeai că e prea târziu.

Nu știam pe atunci că există altfel de români decât tine, veșnic nemulțumiți, inerți și cu capul plecat. Abia în liceu am întâlnit pentru prima dată oameni care credeau într-un politician altul decât primarul care își făcea pomană cu tine în campanie.

De câte ori mă uit la România în care muncesc acum și mă gândesc și eu la rate, la datorii și la cât va fi întreținerea iarna aceasta, îmi amintesc de tine, de nepăsarea politică a României anilor ”90 în care am crescut, înconjurată de alegători „morți”.

Da, te învinovățesc acum pentru că ai tăcut și nu ai încercat, pentru că te-ai lăsat păcălit că tu nu contezi, că ștampila ta nu este decât o statistică. Îți sunt recunoscătoare pentru că mi-ai dat libertatea de a scrie aceste rânduri, dar aici se oprește „mulțumesc”-ul meu pentru tine. Nu îmi place România pe care mi-ai dat-o și muncesc zi de zi cu speranța că pot schimba ceva, că sunt mai puțin inertă decât tine. E un efort uriaș, dar te văd pe tine și fac tot posibilul să nu țin capul plecat când ei îmi rânjesc de pe afișe și când încearcă să mă facă să cred că votul meu nu contează, că mai bine mi-l anulez sau stau acasă, că eu nu am loc în România lor.

Mă gândesc cu groază că, la un moment-dat, voi primi și eu o scrisoare precum cea pe care ți-o trimit eu ție acum și voi fi, la rândul meu, acuzată că nu am făcut destul, că am contribuit la transmiterea unei țări pierdute.

Speranță există, nu știu dacă o vezi și tu, în spatele dezamăgirilor și al grijilor de zi cu zi. Știi ce au răspuns studenții mei de anul I, întrebați, acum două săptămâni, dacă vor merge la vot? Cu o singură excepție, toată lumea a spus „da”. Pentru că ei cred sincer că trebuie. Fă ceva pentru ei, pentru tine, pentru țara care nu îți place. Dacă ai tăcut până acum, vorbește. Dacă ți-ai vândut votul, ia-ți-l înapoi. Dacă nu crezi că poți schimba ceva, că vreunul dintre ei poate schimba ceva, măcar încearcă.

Semnat,

O alegătoare din prima generație liberă.

Mergeți la vot? Mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis