Un INSIDER descrie REȚEAUA subterană a strângerii de semnături. „Am găsit o bază de date cu toate persoanele din București. Era pe DC++ sau pe ODC, la liber”

O cheltuială de 2 lei pe semnătură, de 50.000 de euro la fiecare 100.000 de semnături, așa cum calculează un fost candidat în alegeri, trece pe lângă orice bilanț financiar de campanie. Mare parte din decont îl face însă tot statul, adică toți românii. Celor implicați în strângerea de semnături li se promite, de regulă, că vor fi puși în secții în ziua votului. Legal, partidul poate să aibă un singur om pe secție, dar un partid mare cumpără și locurile alocate unui partid mic. Vi se pare greu să strângi sute de mii de semnături pentru un singur candidat? Nu e chiar așa. Unii folosesc baze de date cu datele de identificare ale persoanelor, unele găsite la liber, pe torrenți.

Pentru unii, campaniile electorale sunt fabrici de bani. Pentru alții, de iluzii. Nicu e printre cei din urmă. A intrat prima dată în partid, la 19 ani, cu certitudinea oamenilor tineri, că vor schimba lumea, mână în mână, din corturile în care strângeau febril, în 2005, la câteva luni după majorat, pături și alimente pentru satele inundate. Sacii de haine au ajuns însă să putrezească în depozite, iar în mâine celor care i-au adunat voluntar, cu gândul că iată, partidul întoarce odată și odată, un bine celor care l-au urcat la putere, au ajuns vrafuri de afișe de lipit în campanii, norme de semnături și de inși fără chip, dar buni de ținut pancarte la miting. „Opt ani am rămas prins în sistem”, socotește calm omul acesta încă tânăr, ca într-o trezire care s-a produs la timp, după un șir de campanii electorale ca niște culoare insalubre în care orice se poate face și desface fără urme.

Nu are încă 30 de ani. A văzut însă pe dinăutru Sistemul, acest no man”s land pe care mi-l așază în față în cuvinte firești, neîntortocheate, departe de discursul politicienilor versați. Cu rucsacul pus deoparte, îl disecă rece, ca un chirurg la finalul unei operații nereușite, dator însă le deschidă ochii altor naivi care și-ar mai dori să o încerce.

Cum se strâng în realitate milioanele de semnături cu care bravează candidații? „Pentru fiecare filă se dau, în general, 5 lei. Poți să le dai mai departe cu 3 lei, poți să le strângi pe bune sau poți stai în pat și să le dictezi dintr-o bază de date: Marinescu Ion, strada Florilor… Cine să le verifice?! Celor implicați li se promite, de regulă, că vor fi puși în secții în ziua votului. Partidul poate să aibă singur om pe secție, dar un partid mare cumpără și locurile alocate unui partid mic”, răspunde fără ocolișuri la întrebări directe. Acolo unde totul se tranzacționează, atunci când nu vin direct de la buget, banii vin … „E foarte greu de spus exact de unde. Vin de sus”. Sus e un soare înșelător, de toamnă. Iar la fântâni, la Universitate, unde stăm, doar candidați supradimensionați se cațără astăzi pe stâlpi.

Rețeaua. „E plin de studenți care ar face orice pentru 3 lei”

În opt ani, a trecut prin două partide mari. PDL a fost primul, PNL al doilea. „După o perioadă de voluntariat, am obținut o funcție în organizația de tineret, am ajutat la strângerea semnăturilor, am fost implicat în campanii, am lipit afișe, am fost membru în secțiile de votare”. Trepte spre nicărieri, dacă nu ești fiu, nepot, fin. Până să o înțeleagă, Nicu a făcut însă tot ce i-a cerut partidul. Campanii la rând a strâns semnături. Rețeta, mereu aceeași: „În partide, semnăturile se strâng prin organizațiile de tineret și prin cele de pensionari. Vine șeful și spune că ai de strâns atât. Apoi le împarți pe sectoare, pe secții de votare și, la final, pe câți oameni ai”.

O dată configurată „rețeaua”, se scot și banii. „Pentru fiecare listă de semnături se dau, în general, 5 lei. Se merge pe ideea că ai un buget în organizația de sector și din bugetul ăsta trebuie să strângi atâtea semnături. Cum te descurci, e treaba ta. Ori găsești voluntari adevărați, ori cu cei 5 lei mergi în Regie și le spui unora «Uite, îți dau 3 lei pe fiecare pagină, cum faci, te privește». Ei se duc la alții și le dau și mai puțin. În Moxa, în Regie, e plin de studenți care ar face orice pentru 3 lei”. O spune resemnat, fără trufie, ca pe un adevăr trist ce nu mai trebuie demonstrat.

Că unii le strâng pe bune, e adevărat. Chiar și atunci, „toți semnează pentru toți; nu ai cum să verifici dacă o semnătură apare mai mult de o singură dată”.

La capătul firului, plata ajunge să fie însă de 1 leu pentru o filă, bani în fața cărora rigorile unei legi par un pamflet de cămin. „Să strângi 10-15 semnături pentru 1 leu și să o faci și ca la carte, să nu semneze nimeni pentru doi candidați… Nu știu cine face asta. La fel de bine, poți să stai în pat și să le dictezi dintr-o bază de date: Marinescu Ion, strada Florilor… Cine să le verifice?”

Foto: Octav Ganea// Mediafax Foto

Munți de hârtie au ajuns, totuși, la BEC. 14 candidați au răsturnat în fața scrărilor Sălii Palatului 7.021.660 de semnături. Klaus Iohannis – 2.210.000. Victor Ponta – 2.195.357. Elena Udrea – 381.902. Teodor Meleșcanu – 364.840. Monica Macovei – 328.745. Călin Popescu Tăriceanu – 279.160. Kelemen Hunor – 265.670. William Brînză – 253.858, Gheorghe Funar – 239.606. Dan Diaconescu – 237.230, Constantin Rotaru – 235.268. Corneliu Vadim Tudor – 226.815. Szilagyi Zsolt – 217.369. Mircea Amariței – 215.840. 1.003.094 de file.

De la masa celor care le validează, Marian Muhuleț, vicepreședintele BEC, se scuză, cu legea în mână: „Având la dispoziție doar 48 de ore pentru a verifica un minimum de 200.000 de semnături, noi nu ne putem pronunța pe calitatea respectivelor semnături, dacă sunt semnate toate 200.000 de aceeași persoană sau sunt semnate de 200.000 de persoane diferite. Noi le verificăm la modul în care ele să respecte condițiile de formă. Se uită toți membrii BEC peste dosarele fiecărui candidat, se uită în mare la masa BEC și se dă o decizie în consecință”.

Semnăturile. „Am o bază de date cu toate persoanele din București. Era pe ODC, la liber”

În fața mea, din rucsacul negru, mâna de bărbat acum în toată firea scoate câteva file. Pe hârtii rămase „pe acasă”, în bibliorafturi de carton, se înșiră nume ca la întâmplare. Aflu, dintr-o privire, pe ce stradă și la ce număr stau, în București, Ioana Olesia Lixadru, Costică Stoian și Sebastiano Toma. Fără să-i cunosc, le știu acum și seriile, și numerele cărților de identitate plus alte câteva amănunte. Pe o singură filă sunt 34 de nume. Pot umple cu ele, pe loc, aproape 5 pagini de semnături, așa cum le cere BEC.

Nicu o spune fără ocolișuri: „Am găsit la un moment dat o astfel de bază de date cu toate persoanele din București. Era pe DC++ sau pe ODC, la liber (ODC și DC ++ sunt rețele de partajare a fișierelor prin intermediul cărora se distribuie tuturor utilizatorilor conectați la ele prin internet, de multe ori, conținut piratat: filme, muzică, aplicații informatice informatice, baze de date, n.red.). O putea lua toată lumea. Te avertiza, într-adevăr, că dacă o deschizi intri sub incidența legii, dar dădeai X și treceai mai departe”. Strângea atunci semnături pentru Eduard Manole, unul dintre independenții prezidențialelor din 2009.

Mi le întinde fără să-mi ceară ceva, ca o demonstrație, numai, a unui sistem viciat care nici măcar nu se mai obosește să treacă altfel în ochii celor care, an de an, îl plătesc. Ar putea, foarte bine, să le vândă. Ar fi,însă, inutil. Partidele au mii, milioane de astfel de file, nu la sediile centrale, dar în verigile de jos. Registrul Agricol, Evidența Populației, înainte de a fi securizată, au produs file de semnături iluzorii pe bandă rulantă pe care azi candidații le înfățișează ca trofeu. „Pentru partidele mari, milionul de semnături este etalon”. Așa era când Nicu a plecat din partid. Așa e și acum.

Plata se face, din mână în mână, prin circuite lungi și încâlcite, în care nu există urme. „Sunt enorm de mulți bani într-o campanie. E cineva care se ocupă de plată. Ai un lider de echipă. El e în relație cu președintele filialei de sector și așa mai departe, până la centru”. Centrul. Acest puternic impersonal, fără nume și fără vină.

Tranzacțiile. Partidele cumpără și vând, statul plătește

În stradă, stau încă, înfipte de fațadă în asfalt, corturi care dau trecătorilor iluzia că se se semnează. În burțile lor, se învârt zile la rând, mai ales bătrâni aduși cu o promisiune. Nicu a văzut mulți ca ei și știe cum se lasă convinși. „Pe cei mai mulți îi pun la corturi pentru o sacoșă de ulei și de făină. Sau le dau niște bani. De obicei, li se promite, de regulă, că vor fi puși în secții în ziua votului. Le promit vreo 400 de lei și nu le spun că sunt impozabili. Dar chiar dacă rămân cu 200 din cei 400 de lei, unii sunt mulțumiți. Câți câștigă banii ăștia într-o singură zi?”

Partidul are însă dreptul, prin lege, la un singur om în secție. Secții sunt, de toate, numai 19.000, iar „voluntari” de zeci de ori mai mulți. Sistemul a găsit însă soluția. Ca întotdeauna, pe bani: „Într-adevăr, partidul poate să aibă singur om pe secție. Dar te uiți la Partidul Ecologist sau la alte partide mici, care nu au candidat sau nu au miză în alegeri și cumperi locurile din secții ale acelui partid. În partidele mici, nu există nici oamenii și nici bugetele pentru a organiza prezența pe secții. Trebuie să acolo o oarecare organizare. Vii de câteva ori la partid, te înscrii pe o listă, faci un fel de dosar, sunt oameni care strâng aceste dosare, care te înscriu în secții, e o bătaie de cap care depășește capacitatea de organizare a partidelor mici. Și atunci un partid mare poate să vină să cumpere locurile din secții alocate unui partid mic. În locul acelor reprezentanți vor veni alții de la PSD, PDL, PNL”.

Surs foto: unițischimbam.ro

Bugetul. 10 milioane de euro, în morișca „voluntariatului” politic

Socotesc, privindu-l, cu cât plătește statul promisiunea de partid pe care fostul lui lup tânăr mi-o pune dinainte ca pe o schemă simplă, de mers al trenurilor fără perturbări. Sunt, în noiembrie, 18. 844 de secții de votare din care 18.550 pe teritoriul României. În fiecare, bugetul plătește, prin prefecturi, 7 membri, câte unul de la fiecare partid care și-a anunțat candidat în alegeri. 130.000 de oameni vor lua câte 65 de lei pe zi, timp de maximum trei zile în primul tur și maximum două în al doilea. Sunt 325 de lei pentru fiecare, plus încă 10, pe zi, pentru mâncare și răcoritoare. 42.250.000 de lei, exact 10 milioane de euro, de la stat, intră în morișca recompensării „voluntariatului” politic.

Indemnizația membrilor în secții. Sursa: Extras din HG 705/2014 pentru organizarea alegerilor prezidențiale.

Indemnizația de protocol. Sursa: Extras din HG 705/2014 pentru organizarea alegerilor prezidențiale.

Bugetul alegerilor. Sursa: Extras din HG 705/2014 pentru organizarea alegerilor prezidențiale.

Pentru jumătate din acești bani, partidele fac între ele tranzacții obscure. La alegerile din noiembrie, 10 din 14 candidați sunt înscriși de partide sau alianțe politice. Doar două dintre ele, ACL-ul din spatele lui Klaus Iohannis și Alianța PSD-PC-UNPR, aliniată cu Victor Ponta, au filiale, deci și membri, în toate comunele și orașele din România. Altele trei, PMP, PP-DD (asociat oricum PSD) și UDMR au dreptul automat la câte un loc din cele 7, ca partide parlamentare. Dacă nu îl vor, îl pot ceda. Alternativa Socialistă, Partidul Popular Maghiar din Transilvania, Partidul Ecologist Român, Partidul PRODEMO și Partidul România Mare au înscris candidați plecați din start fără șanse. Vor avea însă, spre deosebire de independent, locuri în secții. Locuri de dat.

După 25 de ani de exercițiu, există și metoda: cu adeziuni de o zi, membrii partidelor mari trec, până își iau indemnizația, în cele mici. Apoi revin de unde au plecat.

Piața. „Prețul la firmele de recrutare este de 2 lei pe semnătură„

Trecut printr-o campanie ca independent, la Primărie, Nicușor Dan știe, și el, același lucru. „Am fost avertizat că eu nu noi avea niciun reprezentant, dar PSD, PDL, PNL vor avea câte 2-3 în fiecare secție”. Mai știe că a strânge mai mult de câteva zeci de mii de semnături într-o lună, fără o rețea plătită de colectori, e o poveste.

„În alegerile din 2012, e adevărat, cu o notorietate mai mică, am reușit să strângem 53.000 de semnături și a fost foarte greu, foarte greu. Și în ultimele momente, în disperare – pentru că 10.000 au venit în ultima zi și 5.000 în penultima zi, deci până în ultimul moment am stat cu emoția că nu le vom strânge – am testat piața să vedem cât ar costa și prețul este de 2 lei pe semnătură. Nu să plătești omul care semnează, ci să plătești colectorul”, spune fostul candidat la Primăria Generală. Cum ajungă să dai cei 2 lei cu factură? „Acești colectori plătiți îi găsești la firme de recrutare. Sunt firme specializate care angajează în general tineri cu facultate pe post de hostess, pe posturi din acestea de oameni inteligenți, pentru o zi. Te duci la firme specializate pentru tipul acesta de activitate și ei îți dau 20-30 de oameni într-o zi”.

Tentat să candideze și la prezidențiale, „nu pentru a câștiga, ci pentru a aduce niște idei în spațiul public”, Nicușor Dan s-a oprit în fața celor 100.000 de euro ca minim necesar. „În plus, mai trebuie să ai corturi, tricouri, materiale promoționale și un aparat central care centralizează semnăturile. La noi erau cam 5 persoane, voluntari, care stăteau noaptea, numărau și vedeau cam câte mai au o problemă. Dacă e să plătești acest aparat, te costă destul de mult. Acum, dacă ar fi fost ușor și n-ar fi trebuit să mă rog de mulți oameni pentru un gest simbolic, aș fi făcut-o. Dacă ar fi fost 10.000 de semnături, aș fi candidat la președinție”, spune el.

Milioanele de semnături întăresc partidele și alungă independenții. La alternativă, puțini sunt dispuși să se gândească măcar. „Nu mă dau specialist, dar cred că există varianta electronică, pe cheltuiala statului, dar aici trebuie să vedem cât costă softul. Sau, dacă ai predefinite căsuțele în rubrica de serie și număr de carte de identitate, există aparate care să știe să-ți citească și să compare cu o bază de date predefinită”, se încred, încă, cei ca Nicușor Dan în decidenți fără nume care ar lua în calcul așa ceva.

Există însă și alte căi. Simple și fără costuri: „În primul rând, ar trebui să fie publice, ca oricine să poată verifica dacă apare ca semnatar fără să fi semnat”, spune fostul candidat, convins că „oricât ar fi de bine intenționat, nu poate un singur om al unui partid, reprezentant în BEC, să le verifice verifice”.

Până la softuri și semnături electronice, România se validează ochiometric. Câțiva ar schimba legea. Ei nu sunt însă, nici deputați, nici senatori, iar societatea civilă e auzită, la rându-i, prin sondaj. „Între a avea oameni de calitate care nu pot să acceadă și a avea 100 de nebuni care candidează, eu prefer a doua variantă”, calculează, matematic, Nicușor Dan. Partidele nu vor însă „100 de nebuni” să le sufle în ceafă.

Sursa foto: stirigiurgiu.ro