Lungul drum până la urnă

Nu poți fi nemulțumit de ei fără să fii dezamăgit de cei care i-au votat, dar și de cei care nu au votat deloc. Nu suntem victimele nimănui. Noi i-am ales, după chipul nostru și după asemănarea noastră. Noi i-am ales dintre noi. Noi, cei care am votat și noi cei care nu am votat, le-am dat puterea noastră condensată, prin vot. Piedestalul pe care se află a fost construit de noi. Noi i-am montat acolo. Toată greutatea lor este pe umerii noștri.

Ca să ai alți reprezentanți trebuie să ai altceva de reprezentat, pe altcineva de reprezentat. Și să votezi. Să conteze opțiunea ta. Să contezi tu.

Ei nu se vor schimba. Noi nu îi putem schimba. Vrem schimbare, totuși. Dar dacă nu îi vrem pe ei, suma voturilor noastre, nu ne vrem pe noi. Și atunci, de fapt, suntem nemulțumiți de ceilalți cu drept de vot, alături de care am băgat, sau nu, buletinele ștampilate în urne.

Va trebui să ne trezim, pur și simplu, într-o dimineață, și să fim altfel. Să fim noi schimbați. Să vrem noi, prin vot, alți reprezentanți. Să acceptăm, zâmbind, uleiul, făina, zahărul și iconițele și să votăm cu cine vrem noi. Va trebui să nu ne mai mulțumim cu puțin. Va trebui să construim o altă majoritate.

Apare însă, inevitabil, un sentiment de neputință. Cei care votează cu cine tu nu vrei să votezi sunt prea mulți, parcă. Sunt suficient de mulți, parcă, pentru ca votul tău, pentru ca împuternicirea ta, să nu fie importantă. Prea mulți pentru a le face față. Votul tău pare mai puțin important decât votul oricărui altcuiva din majoritate.

Ajungi să îți fie jenă, în mod absurd, când te uiți pe listele de primari, parlamentari și europarlamentari, când te uiți la președintele țării și îți dai seama că nu faci parte din majoritatea care i-a ales. Că reprezentantul lor nu te reprezintă pe tine. Că tu nu ai nimic în comun cu „ei”. Că ei vorbesc în numele tău deși nu le-ai dat dreptul să o facă. Și tu ai doar un vot.

Pe lângă neputință se insinuează apoi disprețul. Și uiți de vot. Devii mândru că nu votezi. Devii mândru că te delimitezi, prin lipsa de la urne, de cei pe care îi disprețuiești pentru că nu sunt ca tine, pentru că nu te ajută să îți alegi reprezentantul. Și atunci votează ei pentru tine. Și pierzi din nou, având totuși impresia că nu te mai afectează tocmai pentru că te-ai delimitat de ei. Dar ei decid în continuare pentru tine.

La toate acestea m-am gândit pe drumul spre liceul teoretic Al. I Cuza, din sectorul 3 al Capitalei, care găzduiește, printre altele, și secția de votare numărul 576.

Am intrat. Am semnat. Am ștampilat. Cu grijă. În centrul căsuței. Am predat ștampila. Am îndoit buletinul de vot și l-am ascuns în urnă. Am urat „O zi bună!” și am ieșit.

Ei nu sunt aleși pentru că sunt buni, frumoși sau competenți. Sunt aleși pentru că ne reprezintă. Va trebui să ne trezim, pur și simplu, într-o dimineață și să fim altfel. Să ne schimbăm noi pentru a-i schimba pe ei.

Până atunci însă, să votăm. Noua majoritate se vede deja, la orizontul urnei.