Regizorul Andrei Șerban denunță EPOCA DE AUR A LUI PONTA

Regizorul Andrei Șerban, 71 de ani, vorbește într-un interviu pentru gândul despre importanța votului în societatea actuală, în perspectiva alegerilor prezidențiale de pe 16 octombrie, dar și despre cum se vede campania electorală de la mii de kilometri depăratare. „Mesajul meu este că, oricât de dezgustați am fi de politicienii români, nu trebuie să renunțăm la dreptul recâștigat acum 25 de ani de a ne exprima opiniile prin vot”, spune Andrei Șerban în interviul pentru gândul.

Aflat la Seul, unde lucrează la un proiect, regizorul Andrei Șerban a răspuns prim email întrebărilor gândul. Regizorul îi îndeamnă pe români să voteze, pentru că pasivitatea nu este o soluție. „Există un risc în a vota, dar unul și mai mare în a nu vota. Perspectiva extrem de periculoasă pentru fragila democrație din România ca un singur partid să acapareze toate pârghiile puterii ne înspăimântă, pe bună dreptate, pe mulți”, spune Andrei Șerban în interviul pentru gândul.

Andrei Șerban, la Interviurile Gândul. Principalele idei:

– Despre mersul la vot. „Mesajul meu este că, oricât de dezgustați am fi de politicienii români, nu trebuie să renunțăm la dreptul recâștigat acum 25 de ani de a ne exprima opiniile prin vot… Pasivitatea nu e o soluție. Există un risc în a vota, dar unul și mai mare în a nu vota”

– Despre actorii care susțin politicieni. „Actorii au și ei, ca toți oamenii, tipologii complexe: există pe de o parte Rebengiuc, care nu cred că a lingușit pe nimeni, ci și­-a păstrat coloana vertebrală dreaptă, în timp ce alții sunt experți în a se înjosi, fără nicio discriminare, din epoca de aur a lui Ceaușescu, până la noua epocă de aur a lui Ponta”.

– Despre „cazul Beligan”. „Credeți că un artist poate rămâne etern „mare” ? Când îți mânjești sufletul până când nu îți rămâne nicio urmă de conștiință, când îți bați joc de talentul dat de Dumnezeu, ceva înăuntru începe să moară. Nu e destul să te falești cu titlul de artist, trebuie să fii mai întâi un om adevărat. Altfel devii o păpușă mecanică, o umbră, o caricatură a ceea ce ar trebui să fii. E bizar că atâția actori și­-au cultivat talentul în pupincurism, în loc să­l afirme pe scenă!”

– Despre Emil Constantinescu. „Când văd cât de lamentabil a trădat Emil Constantinescu tot ce a susținut până nu demult, îmi vine să­-mi ascund capul în nisip de rușine că l-­am votat”.

– Despre noul naționalism. „Nu e deloc amuzant că naționalismul cel mai pervers și mai absurd e în pericol să renască în România”.

– Despre viitorul președinte. „Să servească o cauză mai mare, un ideal infinit mai înalt, o viziune cu adevărat nobilă pentru o țară în care să putem trăi normal ­ și nu interesele propriei sale persoane sau ale unor clanuri politice”.

– Despre Festivalul Național de Teatru. „Eu nu-­l admir. Diavolul in teatru e mediocritatea. Nu văd niciun merit într-­un festival național care face din mediocritate o virtute și o popularizează”.

INTERVIUL PE LARG:

Domnule Andrei Șerban, suntem în plină campanie electorală în România. Pe 16 noiembrie, România va alege între Klaus Iohannis și Victor Ponta. De la distanță cum se văd aceste alegeri prezidențiale?

Evident tensionate. Trăim într­-un timp pe care vechii indieni îl numeau kali-yuga (un fel de cataclism, o perioadă a intunericului) unde totul tinde să ne tragă în jos și această forță a negativității pare să triumfe. Nu doar în România, ci peste tot în lume. Alegerile curente se desfășoară sub acest nor întunecat și e greu de imaginat de unde și dacă va răzbate o rază de soare.

Cum ați caracteriza prima parte a campaniei electorale?

Diaspora e pe bună dreptate în stare de revoltă. Aflându-­mă la Seul, unde lucrez toată ziua în teatru, nu prea întâlnesc români, dar am comunicat cu prieteni din Paris și Londra, care sunt frustrați că nu au apucat să voteze și se simt desconsiderați și trași pe sfoară; din păcate, deocamdată sunt puține motive să credem în promisiunile primului ministru că in turul doi votarea se va organiza corect.

Ați văzut care sunt mesajele candidaților – „mândru că sunt român”, „lucrul bine făcut”. Cum vi se par aceste mesaje?

„Lucrul bine făcut” sună destul de just și proaspăt, în special într­-o țară în care „de mântuială” și „ne descurcăm noi” sunt expresii șmecherești încă extrem de populare.

Mi­-e teamă că „mândru că sunt român” e prea vag pentru a transmite un mesaj consistent și pozitiv, fiind în schimb prea explicit exploatat ca îndemn la dispreț și ură față de cei care nu au avut șansa de a fi urmași ai lui Decebal și Traian (evident nu acela de teama căruia unii „patrioți” l­-au dat afară din imnul național).

La primul tur au votat aproximativ jumătate dintre români. Aveți vreun mesaj pentru cei care nu vor să iasă la vot? Care consideră că politicienii sunt toți la fel?

Mesajul meu este că, oricât de dezgustați am fi de politicienii români, nu trebuie să renunțăm la dreptul recâștigat acum 25 de ani de a ne exprima opiniile prin vot. Nu votul cumpărat pe o galeată de plastic, o sticlă de ulei, un mic si o bere, sau o promisiune de mărire a salariului cu 100 de lei, ci votul liber, informat și asumat.

Candidatul care în sloganuri pretinde că dorește să reunifice o Românie dezbinată, în fapte se străduiește să propage discordia și acolo unde ea nu există! Recunosc, și eu, văzând spectacolul jalnic pe care îl oferă viața politică, mă simt tentat să mă abțin. Mă pune pe gânduri dictonul francez greu de tradus: „Plus ça change, plus c’est la même chose”… În plus, mă intreb: „cum pot să știu că cel pe care îl votez se va dovedi a fi un om remarcabil?”.

Un exemplu: când văd cât de lamentabil a trădat Emil Constantinescu tot ce a susținut până nu demult, îmi vine să­-mi ascund capul în nisip de rușine că l-­am votat. Și totuși, drobul de sare nu are voie să ne oprească inițiativa!

Pasivitatea nu e o soluție. Există un risc în a vota, dar unul și mai mare în a nu vota. Perspectiva extrem de periculoasă pentru fragila democrație din România ca un singur partid să acapareze toate pârghiile puterii ne înspăimântă, pe bună dreptate, pe mulți. Eu îl voi vota pe Iohannis. Sper din tot sufletul să reușească și să nu dezamăgească.

Dacă ar fi să­-i cereți ceva viitorului președinte ce i-­ați cere?

Să servească o cauză mai mare, un ideal infinit mai înalt, o viziune cu adevărat nobilă pentru o țară în care să putem trăi normal ­ și nu interesele propriei sale persoane sau ale unor clanuri politice.

Ca un bun cunoscător al vieții teatrale, cum găsiți condiția actorului din România?

Am citit că prietenul meu Biță Banu admiră spiritul lui „de toate pentru toți” al actualului Festival Național de Teatru. Eu nu-­l admir. Diavolul in teatru e mediocritatea. Nu văd niciun merit într-­un festival național care face din mediocritate o virtute și o popularizează. Cred în selecția de calitate, nu în cantitate, nu în „de toate pentru toți”. Celebrul arhitect Frank Gehry spunea recent: 98% din clădirile moderne din întreaga lume sunt niște rahaturi, fără pic de respect față de umanitate. La fel cred și eu despre teatru.

De la spectacole așa-­zise de avangardă până la cele de bulevard sau simple șușe, se arată de toate și orice, mai puțin respectul și interesul față de ființa umană. De ce facem teatru? ­ E o întrebare pe care ar trebui să ne­-o punem mereu. Știu, mi se va răspunde: lumea vine la teatru, sălile sunt pline, peste tot se aplaudă in picioare. Dar ce aflăm nou și revelator despre viață, ce am primit plecând din teatru și nu aveam când am intrat, ce ne inspiră ca în drum spre casă să privim spre stele recunoscători? Din păcate, foarte des calitatea mesajului e indoielnică, la nivel de supermarket. Evident, spunând asta, sunt considerat de mulți incomod. Dar, după mai mult de 40 de ani trăiți la New York, sunt călit și nu mi­e frică să spun ce cred.

În breaslă, în afara celor cu care lucrez, sunt nepopular: „vine din America să ne dea peste nas pentru că nu­-i place lui teatrul românesc actual! De ce nu se plimbă pe Broadway?!” Noroc cu Ducu Darie, singurul director de teatru din Capitală care m­-a invitat deocamdată. Altfel nu aș avea nici un contact cu publicul bucureștean.

Iubesc actorii care vor să lucreze cu mine și de aceea revin, cum s­-a întâmplat recent cu „Omul cel Bun din Sâciuan” de Bertolt Brecht, la Bulandra, avându-­i în distribuție pe Vlad Ivanov și o echipă minunată de „tineri în spirit”. Teatrul ne face să ne simțim împreună, să gândim împreună, să acționăm împreună. În repetiții, când lucrul e bine făcut (vorba lui Iohannis) se creează o stare sănătoasă, pozitivă.

Și atunci prindem gustul normalității. Teatrul devine un exemplu de cum trebuie trăită viața: singurul aspect care are valoare e cel pozitiv, cel care afirmă. Lucru care se impune urgent și acum, la alegeri. E prea facil să ne plângem că totul e negativ și să nu facem nimic!

Poate ați auzit despre polemicile legate de anumiți actori, de exemplu Radu Beligan și Florina Cercel, care și­-au anunțat public susținerea pentru Victor Ponta și chiar i­-au dedicat ode în public. Ce părere aveți despre implicarea actorilor într­-o anumită barcă politică?

Pe când eram director al Teatrului Național, niște actori s-­au dus la Iliescu să-­i ceară să fiu schimbat, pe motiv că distrug teatrul românesc. Printre ei se aflau întâmplător și cei care îi aduc acum ode lui Ponta. Actorii au și ei, ca toți oamenii, tipologii complexe: există pe de o parte Rebengiuc, care nu cred că a lingușit pe nimeni, ci și­-a păstrat coloana vertebrală dreaptă, în timp ce alții sunt experți în a se înjosi, fără nicio discriminare, din epoca de aur a lui Ceaușescu, până la noua epocă de aur a lui Ponta.

Culmea e că tot aceiași actori în 1990, când Pleșu m­-a numit director în locul lui Beligan, strigau cu „mânie revoluționară” să nu i se mai dea voie să intre în teatru și îi inventariau servilismele din comunism. Acum, tot ei îl ridică în slăvi pe marele Beligan, care la rândul lui se umilește în fața lui Ponta. E un circ trist.

Dar ce e tragic pentru artă e faptul că în asemenea condiții valoarea dispare. Credeți că un artist poate rămâne etern „mare” ? Când îți mânjești sufletul până când nu îți rămâne nicio urmă de conștiință, când îți bați joc de talentul dat de Dumnezeu, ceva înăuntru începe să moară. Nu e destul să te falești cu titlul de artist, trebuie să fii mai întâi un om adevărat. Altfel devii o păpușă mecanică, o umbră, o caricatură a ceea ce ar trebui să fii. E bizar că atâția actori și­-au cultivat talentul în pupincurism, în loc să­l afirme pe scenă!

Ați văzut că pentru turul doi s­-au realizat anumite alianțe politice pentru susținerea candidaților. Cea mai răsunătoare este susținerea lui Victor Ponta de către Cornelui Vadim Tudor. Ca alegător cum vedeți acest lucru?

Revin cu o mică anecdotă „amuzantă” tot din timpul directoratului meu, când domnul Vadim a lansat în presă zvonul că eu aș fi evreu, căci numele meu îi suna domniei sale suspicios de „ne­românesc” și se scandaliza că Teatrul Național a ajuns să fie condus de un evreu! În primul rând, o mare minciună! Părinții mei, ca și părinții, bunicii și străbunicii lor, au fost creștini ortodocși, iar eu am fost botezat la Biserca Batiștei.

Indignarea antisemit ­naționalistă pe o premisa falsă de atunci nu poate prevesti nimic bun pentru noile alianțe care se țes azi. Nu e deloc amuzant că naționalismul cel mai pervers și mai absurd e în pericol să renască în România.

Tocmai am citit într-­un articol din New York Times că Orban, prim ­ministrul Ungariei (și el un Viktor), care în 1989 era un tânăr luptător pentru democrația de tip occidental, își manifestă din ce în ce mai mult admirația față de naționalismul și autoritarismul de tip Putin (pe care înainte îl critica vehement).

Cineva îl numește chiar „singurul putinist la guvernare din Uniunea Europeană”. Celălalt Victor, prim­ ministru și el, nu lăuda la rândul lui mai ieri valorile democrației chineze? Iar cu Vadim alături, comparația cu ultra­radicalul partid Fidesz din Ungaria devine alarmantă. Sper ca victoria din turul doi să fie a democrației adevărate, nu a încă unei „democrații originale” și să nu dea tocmai România pe cel de­-al doilea putinist al Uniunii Europene! Dar, dacă totuși iese Ponta, vorba lui Nenea Iancu, „bravos națiune, halal să-­ți fie!” ­ înseamnă că îl merităm…

Mediafax Foto// Bogdan Stamatin

Cine este Andrei Șerban

Andrei Șerban este profesor de teatru la Universitatea Columbia din New York. A absolvit în 1968 Institutul de Actorie, Teatru și Cinematografie București, clasa lui Radu Penciulescu. După absolvirea facultății, Andrei Șerban a debutat la Piatra Neamț, la Teatrul Tineretului. Apoi, s-a întors la București, la Teatrul Bulandra, unde a montat tragedia lui Shakespeare Iulius Cezar. În 1971, Andrei Șerban a fost invitat la New York de Ellen Stewart, directorea companiei „La MaMa”. După Revoluție, regizorul se întoarce la București și conduce Teatrul Național în perioada 1990-1993.