Noi, CERȘETORII DE VOTURI de la Paris, vă mai spunem un singur lucru

Eva Ferriere, tânăra din România care în urmă cu două săptămâni trimitea o scrisoare impresionantă către gândul, revine cu o nouă relatare despre felul în care au fost umiliți, și în turul doi, românii care au vrut să voteze la Paris. Mesajul ei este o scrisoare deschisă adresată guvernanților din România care, prin modul în care au organizat aceste alegeri, le-au răpit celor din diaspora ceea ce Eva numește ultima fărâmă de demnitate: „Nu vă mulțumesc că am votat, nu vă mulțumesc că ați lăsat în ochii francezilor impresia că suntem o lume a treia disperată. (…) Ați înfipt cuțitul și mai adânc în spatele meu care poartă de șase ani, de când am plecat din România, crucea această a unui popor de cerșetori, de transfugi, de oameni fără țara și fără viitor”, scrie Ferriere. În ciuda tuturor acestor umilințe, românca identifică în ADN-ul conaționalilor săi, aflați asemeni ei la cozi în Londra, Viena, Munchen, ori Torino, o genă specială: „Nu suntem un popr de victime. Suntem un popor de încăpățânați, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului și al foamei prins în lanțul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-ați gândit, că nu am uitat și încă mai știm să stăm în frig”.

Publicăm mai jos scrisoarea integrală a Evei Ferriere:

„Vă scriu tot eu, cea care v-a transmis pe 2 noiembrie cum noi am stat cinci ore la coadă să „fraudăm” votul pentru alegerile prezidențiale. Și îmi amintesc cât de revoltată am fost să stau 5 ore în față ambasadei și cum v-am invitat să veniți numeroși, și în turul doi, încărcați cu apa, hrană și truse de prim ajutor.

Ieri, pe 16 noiembrie, m-am întors pe 123 rue Saint Dominique, unde se află ambasada României la Paris, pentru a vota din nou. Doar că de data asta am ajus la 8 dimineață, nu la oră 14h00, dragii mei critici, împreună cu o prietenă și pregătită psihic să înfrunt ce este mai rău. Dar nu am îndrăznit să îmi imaginez că răul nu are limite, este incomensurabil. De această dată vremea a fost rea, multă ploaie măruntă și pătrunzătoare, nesfârșită și rece pe care o simți în os. Ploaie intermitentă care se oprește că să reînceapă, undeva pe la orele 14h00. Da, pentru că la orele 14h00 eram încă la rând, și la 16h00, și la 18h00. La orele 18h00, după 10 ore de infern, de buluceală, frig, foame și panică, coate în ficat și picioare în bălți până la glezna, degetele mele nu mai răspund niciunei comenzi, am buzele înghețate… Dar ochii …ochii văd portă ambasadei care îmi râde a pagubă, mă invită să intru, larg deschisă, dar nu pot, sunt prizonieră unei mase compacte. Deja nu mai vorbim de coadă ci de o adunare amorfă, lată cât tot trotoarul, stau că o sardină și aștept să mă împingă cei din spate înăuntru. Oamenii plâng, o femeie se simte rău, e scoasă din rând, altă plânge în hohote isterice, incontrolabile, moment în care un jandarm o trage cu toată forța lui înăuntru spre culoarul salvator care duce spre curte, spre ștampilă, spre vot, spre dreptul ei la libertate.

La 18h40 ajung în sfârșit, în față, dar masa atât de compactă nu mă ajută să întru, mă împing din stânga în dreapta, nu pot să trec de coloana de jandarmi, unul din jandarmi mă ia de mână, o mână udă și rece, mă extrage din mulțime și mă împinge în curtea ambasadei, cu ochi goi, neputicioși și nedumeriți.

Odată înăuntru mi se controlează actele și declarația. Apoi reușesc să intru în cabină 1, prima din cele 7, singurele amplasate în ambasada României.

La 18h45 am votat și am ieșit, împreună cu prietena mea deznădăjduită, din acest coșmar, tremurând și cu un gust teribil de amar.

DUPĂ UNSPREZECE ORE !!!

Ne-ați făcut de râs ! Ne-ați furat ultima fărâmă de demnitate în ochii celor printre care trăim de ani de zile în Paris. Care s-au obișnuit să ne vadă cerșind. Să vadă români cerșind la metrou, la Louvre, la Eiffel, cerșind peste tot, cu mână întinsă în frig. Acum ne-ați umilit, ne-ați batjocorit, ne-ați reamintit ce înseamnă foamea, ce înseamnă să nu ieși din coadă care îți aduce un litru de ulei pe rație. Cum să ieșim să bem un ceai cald ? Să ne pierdem rândul adjudecat în urmă cu cinci, opt sau zece ore?

Ne-ați sfidat, ne-ați îmbolnăvit, ne-ați strivit. Cu zâmbetul pe buze și cu invitația de a merge la Nancy, cel mai apropiat centru de vot, la distanță de 1h45 de TGV, acel tren rapid care te duce cu viteză luminii către ce? Către umilință ? Către deznădejde ? Înfruntând neșansă de a găsi un bilet în ultimul moment. Nu, nu plecăm de aici, aici stăm, suntem din Paris sau veniți din alte orașe, așezați cu încredere la cozi (cozi, da, că mai e una și la Consulatul României) încă de la ora 7 dimineață.

Ieri am arătat lumii cât de mulți și uniți suntem la Paris, la Viena, la Londra, la Munchen și peste tot în lume unde românii au ieșit din casă uneori și cu douăsprezece ore înainte de ora deschiderii urnelor. Nu vă mulțumesc că am votat, nu vă mulțumesc că ați lăsat în ochii francezilor impresia că suntem o lume a treia disperată.

Ați înfipt cuțitul și mai adânc în spatele meu care poartă de șase ani, de când am plecat din România, crucea această a unui popor de cerșetori, de transfugi, de oameni fără țara și fără viitor. Suntem mulți aici, câtă frunză și iarbă, unii veniți ca mine prin căsătorie, alții la studii, alții cu un contract mai bun, alții cu un contract prost dar mai bun, oricum, decât ar speră să obțină „acasă”. Și cu toții am cerșit, pe 123 rue Saint Dominique. Dacă mai există vreo urmă de îndoială în ochii francezilor care ne cunosc, care ne stimează după ani grei în care am luptat să îi convingem că suntem oameni cinstiți și muncitori, ieri le-ați reamintit VOI că suntem capabili să cerșim.

Dar știți ce? Noi suntem, poate, un popor de oameni capabili să cerșească, poate o altă nație ar fi renunțat la acea coadă de unsprezece ore. Dar nu suntem un popor de victime. Suntem un popor de încăpățânați, de oameni care nu abandonează, care au un cromozom în plus, cromozomul frigului și al foamei prins în lanțul genetic după ani de întuneric. La asta poate nu v-ați gândit, că nu am uitat și încă știm să stăm în frig.

Francezul care m-a privit în ochi probabil nu a înțeles nimic, se uită cu milă, ar fi vrut să mă ajute dar nu știa cum. „Am ordin să intrați doar câte zece”, mi-a spus el. Dar știți ce? El m-a ajutat, m-a luat de mână și m-a împins inantru, apoi mi-a zâmbit, înțelegător, și m-a felicitat din ochi pentru ceva ce neamul lui încă speră să mai aibă: solidaritate și motivație! Pentru el, eu nu sunt o cerșetoare. Așa cum am rămas în ochii trecătorilor nedumeriți și enervați că le-am blocat traficul. Pentru el eu sunt o luptătoare. Și asta, dragi organizatori ai votului la prezidențiale 2014, nu mi-ați putut fura !!!!

Nu eu m-am făcut de râs, VOI v-ați făcut de râs. V-ați arătat neputința de a ne ajuta. Ați pierdut voi dreptul de a mă privi în ochi și de a îmi spune că „diaspora a votat, nu sunt probleme”. Eu am fost acolo și diaspora nu a votat atât cât ar fi vrut, a stat unsprezece, douasprezcece ore că să plece iar cu buza umflată. Eu am fost acolo, am filmat și asistat la un festival al disperării. Oameni care s-au așezat pe trotoarul paralel și au urlat „Vrem să votăm!”. Și pentru asta eu ce să vă urez ?! Că tot v-ați făcut de râs, vă urez un călduros: Să va fie rușine!!!

(Pas) A bientot!”

Eva Ferriere are 37 de ani și este fotograf profesionist la Paris. A absolvit Universitatea București, Facultatea de Litere și are un masterat în managementul afacerilor la Ecole de Management, Strasbourg.