Noi, românii care am stat la coadă, dar nu am votat, vă explicăm de ce nu putem să sărbătorim

Georgiana Waniek a vrut să voteze. A călătorit 70 de kilometri cu trenul, până al Paris, pentru a se prezenta la secția din cadrul Ambasadei. După nouă ore de stat la coadă, a cedat. Tânăra suferă de claustrofobie. Pe măsură ce se apropia de clădirea Ambasadei, rândurile se strângeau. „Suntem ca sardinele. Vreau să bag mâna în buzunar, dar nu pot! Suntem prea îngrămadiți. Dintr-o dată, mă gândesc că dacă aș vrea să ies de aici, efectiv nu aș avea cum! Și atunci a început groaza pentru mine. Simțeam că mă sufoc, am început să plâng convulsiv. Plângeam de frică. Am căzut din picioare”, povestește ea.

Asta se întâmpla în jurul orei 18. Oamenii i-au făcut loc să iasă de cealaltă parte a gardului. Ploaia și răcoarea au ajutat-o să-și revină. Votanții s-au oferit să o lase în față. „Nu am vrut din respect față de coadă”, spune tânăra. Următoarele 30 de minute a evitat să se uite în spate, însă, într-un moment de slăbiciune a întors privirea. Când a văzut mulțimea i s-a făcut din nou rău. „M-au scos iar aproape de gard, dar de data asta știam că nu mai pot sta în picioare, nu de durere, din cauza claustrofobiei. Am rugat un jandarm care mi-a desfăcut gardul să ies. Am plecat”, rememorează ea, cu amărăciune.

„Pe lângă sentimentul de umilință, mai era și acela de înfrângere, de neputință mai bine zis, nu pentru că nu am putut vota. Nici nu mai conta asta. Un sentiment de înfrângere ca cetățean, ca om, în fața unui sistem! E greu să te lupți cu asta”, scrie ea. Georgiana Waniek are 28 de ani și este din Motru, județul Gorj. Tânăra a absolvit facultatea la București, iar după master a plecat în Franța, în speranța de a găsi o lume mai civilizată și un loc de muncă mai bine plătit.

„Vreau să revin în țară, desigur, căci doar din cauza asta am stat la coadă”, ne-a spus ea. În Franța lucrează ca manager la un cabinet medical românesc.

Despre organizarea votului, Waniek spune ironic că a fost „foarte bună”, părerea ei fiind că scopul autorităților a fost să se voteze cât mai puțin și așa s-a votat.

Nu doar ea a cedat din cauza statului la coadă. Mai multe persoane au leșinat în timp ce așteptau cu orele în frig și ploaie pentru a vota. Una a avut nevoie de îngrijiri medicale. De „restul care leșinau sau le venea rău se îngrijeau >, până se puneau pe picioare”, a precizat Waniek pentru gândul.

„O umilință crasă”, de asta au avut parte românii veniți să-și aleagă președintele la Ambasada de la Paris. Chiar și așa, „atmosfera la coadă a fost pașnică, în general, lucru care m-a mirat, sincer”, spune tânăra. Despre rezultatul alegerilor, spune că se bucură, dar că nu îl poate sărbători: „Mă bucur desigur, dar nu pot să sărbătoresc. Sunt lipsită de vlagă. M-au ciuruit psihic. Bravo România!”.

Fotografii de la votul din Paris trimise de cititorii gândul

Redăm în continuare mesajul pe care tânăra l-a făcut public în ziua alegerilor, zi în care mii de români din diaspora nu au reușit, la fel ca în turul I, să-și exercite dreptul de vot:

8:30 Ajungem la Gara Saint Lazare. Venim de la 70 de kilometri special să votăm. Ne simțim puternici. (Atât de naivi!)

9:30 Ajungem la ambasadă. Trebuia să facem trei stații cu autobuzul, dar la a doua stație coborâm. Coada este deja până aici! Ne așezăm la coadă. Tot voinici, zâmbitori, plini de entuziasm. (Naivi…)Coada e pe grupuri. Grupul de ora șapte, grupul de șapte jumate, de opt, de opt jumate etc. Noi suntem în grupul de nouă jumătate.

10:30 Deși credeam că dacă suntem matinali și mergem de dimineață ca să mergem apoi și la biserică, apoi la un prânz parizian, apoi poate un muzeu, ne dăm seama că am crezut prost. Tare prost. Nici o problemă! Stăm mai departe la coadă! (ce vorbă faină românească: stăm mai departe!) Oamenii cântă din când în când imnul național. Câteva lozinici. Însă ce observ și mă miră este că nu sunt foarte entuziaști și nu țin foarte tare să strige lozinci. Ceea ce vor cu îndârjire este să stea la coadă să voteze! Unii fac cu schimbul, ba se duc să mănânce, ba (de cele mai multe ori) se duce cineva și ia de mâncare pentru mai mulți. Când înaintăm la ora asta, o facem cu câte șapte opt metri! Iar stăm cinșpe minute, iar mai mergem vreo șapte metri…

11:30, 12:30 Aflăm că de fapt sunt două cozi. Una vine din sens opus. Și în curtea ambasadei se lasă să se intre șase din coada noastră, șase din cealaltă. Intră câte puțini ca să se asigure că la nouă seara oamenii care rămân fără să voteze nu or să le facă probleme. Și-au luat masuri. Sunt dezgustată! O „mică” schimbare. Înaintăm din ce în ce mai rar. Nu renunțăm!

13:30, 14:30 Suntem deja de cinci ore. Ne apropiem de colț. Lumea face haz de necaz: „când dăm și noi colțul?”. „Colțul” e foarte cunoscut și problematic. Cei care au fost pe 2 noiembrie știu foarte bine ce se întâmplă acolo. Se stă cel mai mult fără să înaintezi. E o intersecție. Avenue Bosquet cu Rue Saint Dominique. Faci stânga spre intrarea ambasadei, pe str. Saint Dominique. Coada e foarte lată acolo. Desigur, sunt neserioși mulți care se alipesc și ei cozii, că deh, scopul pentru aceștia, scuză mijloacele. Trec mulți francezi pe lângă noi și se intreabă ce facem acolo. Le explicăm și cei mai mulți dintre ei nu sunt mulțumiți. Românii iar le fac probleme (aici cam au dreptate, dar asta e altă poveste). Chiar în stânga mea stă cu spatele la mine un „vecin” din coadă cu care tocmai vorbisem și care acum se retrăsese să vorbească la telefon. Stătea pe bordură. A leșinat și a căzut pe spate. A dat cu capul de ciment. Am auzit pur și simplu cum i s-a spart țeasta! Nu știu dacă cunoașteți sunetul. Nu trebuie să îl mai fi auzit vreodată ca să îl cunoști. Doar îl recunoști. Îl auzi până în inimă. Lumea se agită. Îl ajută, Dan îi ține capul într-o parte și nemișcat. Se umple de sânge. Vine un jandarm, doi, sunt cheamați pompierii. În Franța, mai întâi se cheamă pompierii, iar aceștia constată dacă trbuie sau nu chemată salvarea. Asta încă nu pot să înțeleg, dar în fine, cine sunt eu să mă plâng de sistemul lor? Nu-mi convine, acasă ! Așa că rămân.

15:30, 16:30 Lumea începe să nu mai aibă răbdare, aud că mai sunt oameni cărora le-a venit rău. Suntem deja la „colț”, plouă și stăm în apă. Suntem foarte dezamăgiți. Eu, care am avut răbdare și m-am uimit că am fost în stare să stau în picioare atâta, sunt din ce în ce mai indignată. Văd câtă bătaie de joc, câtă umilință, câtă batjocură! Trecem de colț și încercăm să ne apropiem de peretele clădirii să ne rezemăm puțin. Reușim. E super, parcă l-am prins pe Dumnezeu de picior, suntem privilegiați! Îmi dau seama de bucuria mea și mă întristez! Să mă bucur pentru asta?! Iar mi-e scârbă de ei! Mă bucur mai ales, că nu am atac de panică, eu fiind claustrofobă. Mă gândesc că poate m-am vindecat puțin și că uite, în aer liber, chiar dacă stăm înghesuiți, nu mi-e rău. Mă bucur și mă simt mândră de parcă cine știe ce am învins.

17:30, 18:30 După ce dai „colțul” spre ambasadă coada se îngustează. Au pus garduri să folosim doar jumate din stradă, nu pe toată. Oamenii încep să strige lozinci, de data asta cu convingere! În general „vrem să votăm !” și imnul național. Lumea se înghesuie și mai mult. Suntem ca sardinele. Vreau să bag mâna în buzunar, dar nu pot! Suntem prea îngrămadiți. Dintr-o dată mă gândesc că dacă aș vrea să ies de aici efectiv nu aș avea cum! Și atunci a început groaza pentru mine. Simțeam că mă sufoc, am început să plâng convulsiv. Plângeam de frică. Am căzut din picioare. Culmea, lumea mi-a facut loc să ies pe partea cu gardul. Am început să respir, mă ploua pe față și era mai bine. Am nimerit lângă o domnișoară indignată pe care tocmai o buzunărea cineva! Fata făcea scandal, așa că hoțul a dispărut din coadă. Scenariu absurd! Erau oameni în jurul meu care îmi ziceau să merg să votez în față. Voia să mă ducă cineva. Nu am vrut din respect față de coadă. Cred că dacă m-aș fi dus să votez atunci nu aș fi fost deloc mulțumită. Ma bucur că nu am făcut-o. Am început să îmi revin la aer. Înaintam încet. Doamne, foarte încet! Nu mai eram lângă perete să mă simt fără aer, dar eram destul de aproape de poarta ambasadei. Era un băiat lângă mine care înghețase de frig și întreba pe cineva de lângă el dacă nu e mai bine să își dea geaca jos că e udă și mai rău e parcă cu ea. Acel cineva îl sfătuiește să o păstreze. Eu stăteam cu spatele pe spatele lui și îl simțeam cum tremură. A căzut la un moment dat din picioare, nu mâncase toată ziua, și nu voia deloc să plece. Tot zicea că vrea să voteze. Stăteam cu privirea doar în pieptul lui Dan care îmi spunea întruna că nu sunt decât două rânduri în spatele meu, să nu mă uit. Desigur că știam că sunt ceva mai multe, dar mă încuraja. Am rezistat să nu mă uit o jumătate de oră, dar am uitat, sau nu am uitat, dar Orfeul din mine a biruit: m-am uitat și când am văzut cele „doar două rânduri” care mai sunt în spatele meu am căzut iar. Cele doar două rânduri din coadă erau vreo cinșpe. M-au scos iar aproape de gard, dar de data asta știam că nu mai pot sta în picioare, nu de durere, din cauza claustrofobiei. Am rugat un jandarm care mi-a desfăcut gardul să ies. Am plecat.

Pe lângă sentimentul de umilință, mai era și acela de înfrângere, de neputință mai bine zis, nu pentru că nu am putut vota. Nici nu mai conta asta. Un sentiment de înfrângere ca cetățean, ca om, în fața unui sistem! E greu să te lupți cu asta! Am plecat încet prin ploaie spre gară. În autobuz era o doamnă pe care nu o mai văzusem și care povestea cuiva la telefon, că a stat șapte ore la coadă, dar a leșinat și au scos-o din rând. După ce și-a revenit a plecat. Îi era rău.

Știți care e chestia? Dacă eram într-o luptă, o bătaie, și se lăsa cu lovituri, cu sânge, dacă era război, se mai înțelegea! Mă rog, nu ar fi fost deloc mai plăcut, știai la ce să te aștepți. Dar să știi că stai la o coadă civilizată și să fi umilit astfel este o tortură și mai aspră! Este o tortură sufletească! Mai rău intelectuală! Asta doare cel mai mult! Asta nu ai cu ce să o compari. Sau ai, dar nu vreau să mă întorc cu atâția ani în urmă, la întâmplările pe care le citim în memoriile/biografiile supraviețuitorilor acelor vremuri.

Am ajuns acasă, după ce trenul a avut o întârziere de o oră, am făcut o baie fierbinte și am scris acest text. Pentru că mâine nu aș mai fi putut. Știu că de fapt nu o să mai conteze ce simt acum. Nu o să uit, desigur, dar nu aș mai putea să scriu. A ieșit Iohannis. Sincer nu aș fi crezut. Dacă ar fi fost să fie după voturi cinstite, normal, Iohannis ar fi ieșit cu 80%. Dar după cum s-a votat în realitate, după atâtea autobuze închiriate de Ponta prin nu știu câte județe, e-he, chiar credeam că ne fură. Dar nu i-a ieșit și jmecheria asta. Bravo nouă! Mă bucur desigur, dar nu pot să sărbătoresc. Sunt lipsită de vlagă. M-au ciuruit psihic. Bravo România!

Addenda: După vizualizarea filmulețelor de după închiderea porților am văzut că vecinii mei de la coadă, chiar și din fața mea, nu au apucat să voteze! Oameni buni, vorbim de grupuri de la ora 9, 9:30!