„Iohannis a decorat un legionar”. Trei povești adevărate cu final deschis

Un unchi

Eu însumi am avut un unchi, văr bun cu taică-miu. Ei bine, și unchiul ăsta, din văr de tată, pe care, personal, l-am văzut doar într-o poză veche, de familie, ușor mișcată și cam arsă, zice-se că ar fi fost, dacă nu legionar cu acte-n regulă, cel puțin simpatizant. Prin ’46, omul, simpatizant și prostănac, în loc să-și schimbe părul și să se bage la partid, la comuniști, ca să se facă „secretar cinstit”, ca alte sute dintre camarazii săi, trăitori bine-mersi, în zorii noi, fugi în Germania și, de acolo, încet-încet, în Australia.

Într-o zi, prin ’55, vine mamă-sa, sora bunică-mii, și-l roagă pe tata să-i scrie o scrisoare lu” fii-su, simpatizantul. „C-o fi, c-o-mpărți, că să știe și el, maică, de soarta noastră”. Taică-miu, copil rătutit, ticluește și el o scrisoare, cu bancuri, cu fițe, cu apropouri. Vă imaginați urmarea: dosar, anchete, o tinerețe terorizată. Unchi-miu, în Australia, trai neneacă.

Au trecut anii și mi-a venit rândul la pătimire, angro, pentru scrisorica interceptată a bătrânului – atunci prea tânăr -, adresată simpatizantului. Habar n-am dacă omul o fi știut ceva, despre viețile noastre. Și, cu toate astea, familia nu l-a vorbit, cu ură, nicicând, pe bietul om. Mai mult, bătrânii noștri, apoi noi, l-am trecut după nume, și pe el, și pe familia lui, în pomelnicele bisericești, ca să-l pomenim, mai întâi la vii, și, pe urmă, la morți, așa cum se face.

Un consilier

Un alt „caz” este cel al actualului consilier prezidențial, Andrei Muraru. Vehemenții spun că e vina lui, că el a făcut propunerea de decorare, fără să se fi documentat în prealabil.

Acum este greu de crezut că fostul președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc nu s-a documentat. Dacă nici el, atunci cine?

Trăim de 25 de ani într-o oarecare-democrație post comunistă, în care, despre crimele abominabile săvârșite la comanda liderilor popularilor-democrați și ai legionarilor-comuniști se vorbește prea puțin și se condamnă aproape deloc.

Singurii trei-patru torționari ajunși în fața justiției – cazurile notorii ale șefilor de închisori comuniste, între care Vișinescu și Ficior – au fost aduși acolo prin munca susținută a președintelui Andrei Muraru, a directorului institutului, Dan Țălnaru, și a tinerilor din echipa lor. Sunt până acum singurele acuze concrete, fără precedent și fără continuare – de la plecarea celor doi de la conducerea institutului -, întâmplate în România democrației postcomuniste.

Sigur că, întrucât a tulburat apele și a dezgropat morții închisorilor comuniste, Andrei Muraru nu este un tip tocmai popular. Dovadă graba cu care continuatorul său în fruntea IICCMER, un teolog înfipt în vârful institutului de Victor Ponta, s-a grăbit să îngroape toate investigațiile legate de foștii torționari. Sigur că există orgolii printre istoricii specializați în studierea comunismului, fiecare simțindu-se dator să-și instituie propriul monopol asupra domeniului de cercetare. Pentru Vladimir Tismăneanu, de pildă, autorul raportului în baza căruia Traian Băsescu a condamnat comunismul, îndrăzneala lui Muraru de a-și asuma o muncă monumentală precum deconspirarea și aducerea în fața justiției a torționarilor comuniști a fost mai mult o probă de tupeu.

Un fost deținut politic

L-am intervievat pe fostul deținut politic, Octav Bjoza, în primul rând cu referire la relația lui cu legionarii. A fost ferm și vehement în a spune că nu a existat, nu există și nu va exista vreo legătură sau vreo simpatie a sa față de legionari sau mișcarea legionară. Că este acuzat de participarea la unele slujbe comemorative ale foștilor deținuți politici morți, în prezența unor grupuri de legionari. „Ce să fi făcut?! Slujbe separate? Păi, dacă am făcut pușcărie politică la un loc, am murit la un loc și suntem trecuți pe cruci, la un loc…”.

Aș pune o întrebare: dacă medicii de la Periprava or fi îngrijit, vreodată, deținuți aproape morți, între care se aflau și legionari, sunt ei simpatizanți legionari? Dar dacă un preot o fi apucat vreodată să facă slujbă unor deținuți morți, între care și legionari, înainte de a fi îngropați „la comun”, a devenit simpatizant legionar?

În același timp, e adevărat că Octav Bjoza a participat la evenimentul de la Râșnov, unde, deși a subliniat că nu este legionar, i-a lăudat pe profesorii săi legionari pe care i-a întâlnit în închisoare. Un discurs cu accente legionare, care ar fi rămas îngropat în arhivele Youtube-ului, dacă n-ar fi existat decorația de la Cotroceni. Îl face asta pe Octav Bjoza simpatizant legionar? Greu de spus. Din înregistrare apare însă clar faptul că Bjoza a rămas simpatizant al unor legionari, cu care a împărțit o suferință. Iarăși este greu de condamnat de noi, cei care n-am trăit ororile penitenciare, o asemenea apropiere.

Dacă Octav Bjoza, trecut prin infernul comunist, s-a simțit legat de tovarășii lui de suferință legionari, asta este omenește de înțeles. Dacă s-a simțit dator să se delimiteze acum public de doctrina criminală legionară, acesta este un gest de apreciat. Am evocat cele trei episoade de mai sus pentru a arăta cât de greu este să judecăm un astfel de caz cu scala anului 2014, mai ales când unii dintre cei care fac acuzații pot avea motive impure.