Cornul și faptele. Fețele unui an ratat

V-ați aștepta, poate, ca la capătul unui an cu mari intrese în a fi făcuți atenți, în a fi aduși în rol de interlocutori permanenți, gata să sară cu votul lor și să schimbe lumea, ca o sumă de domni și de doamne care v-au trimis scrisori închise sau deschise, v-au sufocat panourile publicitare și cutiile poștale, să vă pună azi în brațe un miliard și jumătate de euro pe care i-au cheltuit bine. Să vă arate, în fiecare oraș din România, mic sau mare, un edificiu nou care să dureze măcar 50 de ani de acum înainte. Poate o școală nouă, construită într-un an. Poate un drum pe care niciun buldozer nu va mai avea nevoie să treacă încă trei-patru decenii. Poate o veche cetate restaurată în care ați vrea să vă duceți copiii.

N-o să vedeți însă decât o cultură a talciocului în care cine cumpără se mulțumește cu puțin, dar e fericit că duce acasă un mizilic nou. Din peste 1160 de contracte locale semnate în 2014 în toate județele României, doar 12 sunt proiecte mari. La finalul anului, România locală și-a cumpărat câteva autobuze, la Cluj și la Craiova, și visează la două centrale termice noi, la Oradea și la Iași. O mie și o sută de alte proiecte minuscule au făcut doar banii să circule, prin mici cârpeli.

Poate cea mai perfidă dintre agresiunile zilei, proasta administrare a banilor publici, în tăcere, fără un sistem transparent de a-i urmări coerent, oricine ai fi, de acasă, face ca, oricâte alegeri vin și trec, să nu aducă o împrospătare radicală.

Izbitoare coincidență: întreaga Casă a Poporului s-a ridicat cu 1.75 miliarde de dolari, ceva mai puțin decât ar fi azi vreun miliard și jumătate de euro. O Casă a Poporului nevăzută, cu candelabre de smoală și picioare de lut, cu covoare de asfalt pus la repezeală și vitralii înfățișând chipuri de baroni trecători cu mâinile înnodate, le stă la picioare. O apasă un praf greu, o pulbere înecăcioasă și albă, cea care s-a ales de un an întreg în care omul pe care îl visau președinte a stat deasupra oamenilor care, din lehamite sau din obișnuință, i-au păstrat pe ei șefi în județele lor. Cine sunt ei?

Baronul cosmic. Nu are preocupări mărunte, nici scrupule nu poate să aibă. Pune asfalt, ridică parcuri industriale, conduce județul cu mână de fier. Când are timp, gândește viguros și scrie. Cui să îi strice un ditiramb? Are, desigur, mult curaj. Și-ar face sieși o statuie, din banii lui munciți, lună de lună, la CJ. Se teme însă de sechestru. Ce-ar face DNA apoi cu bustul? L-ar ciopârți, l-ar descompune, i-ar pune arogant un văl? Ar fi prea trist. Mai bine-și scrie numele în stele.

Baronul iscusit. Specie rară, nu se îngroapă în panglici verbale. Taie rar și bine, nu semnează contracte de-a valma, dar și când dă, caută bine și scoate din sertar câte un caiet de sarcini cu care, culmea, un singur contractor din România se poate potrivi. A renunțat să se mai simtă coleg cu tovarășii din județele vecine, testează sindromul autorității locale deconectate, tace și, unori, face.

Baronul vanitos. Domnia sa jubilează. Se teme doar de DNA, nu și de ridicol. Când are bani, dă. Când n-are, face. Când i se iau de sub nas se proptește la guvern să ceară. Domnia sa are voturi în spate, în pantofi, în buzunarul stâng de la haina Armani. Nu cunoaște eșecul. Are firme prietene care își cer banii de anul trecut înainte să înceapă „noi proiecte”. Le zice bine de „arierate”, dar și de datorii politice interne în lungile ședințe de partid în care își cere miniștri. Afară e miel blând. Baronul vanitos își simte sfârșitul, dar are tact – nu l-a îngropat pe el sărăcia în care a ținut zeci de ani județul, n-o să-l îngroape azi un procuror zelos.

Baronul martir. Acoperit altădată de glorie, nu are azi decât ambiții. Nu face proiecte europene pentru că n-are: nici personal, nici bani de cofinanțare și nici încrederea că poate ciupi procentual cât se cuvine. Nu scoate funcționari acoperiți de lehamite din birouri comode pentru că ei sunt fibra partidului, iar el, de bine, de rău, știe partidul mai abitir decât aceia care îl conduc. Nu are, nu face, dar dă. Baronul martir știe că numai dar din dar se face vot. Se ia, deci, „Cornul și laptele”, se cheamă 5 firme din județ care, la nevoie să poată da partidului îndărăt programul „Laptele și mierea” și se semnează un contract nu pe unul, nu pe doi, ci pe patru ani. 28 de milioane de euro într-un singur județ în numele burții, al fiilor partidului și, abia la urmă, al sfântului martir.

De „mânia populară” nu se teme nimeni în România, deși ar trebui. Un simulacru de infrastructură a înghițit într-un an un miliard de euro. Aproape 100 de milioane s-au dus pe cornuri și cutii de lapte pe care cei mai mulți copii le aruncă în curtea școlii.

Mereu scandalizarea celor mulți a fost calculată rece de cei puțini. A plecat Guvernul Boc în 2012 pentru că strada nu se mai auzise de mult și trebuia să primească ceva ca să nu ia chipul surprinzător al revoltei cu parul. Apoi s-a făcut liniște. S-a împiedicat președintele autoînchipuit Ponta, în fața unui val neînțeles scurs și în piețe, apoi s-a arătat iar liniștea. Vor pleca – mulți, puțini, în celule igrasioase sau acasă – unii dintre cei care azi conduc județe sau orașe în care nu se schimbă nimic, dar se pulverizează în aer miros de bani îmbâcsiți și apoi se va face, iar, liniște. Cum stăm noi, ceilalți, în urma lor? Prost. Și încă stăm.