Povestea Charlie Hebdo sau râsul de blasfemie

În urmă cu o săptămână, Franța a „tras obloanele” ambasadelor, consulatelor, centrelor culturale și școlilor din 12 state. Motivul a fost publicarea unor caricaturi de revista de satiră Charlie Hebdo, caricaturi care ironizau două filme foarte diferite: „The Intouchables”, selecția Franței pentru Premiile Oscar la categoria film străin, și „Innocence of Muslims”, un film mai puțin străin decât ar trebui să fie pentru cei care urmăresc știrile, scrie The New Yorker.

Coperta respectivei ediții a publicației Charlie Hebdo este o descriere necizelată a unui evreu ortodox împingând un bărbat musulman într-un scaun cu rotile, cu titlul „The Intouchables 2”. Filmul la care face referire prezintă povestea unui bogat alb care, după ce rămâne paralizat în urma unui accident cu parapanta, angajează un sărac de culoare care să aibă grijă de el.

Când răsfoiești paginile săptămânalului dai peste caricaturi disgrațioase ale profetului Mohamed prezentate mai mult sau mai puțin drept reclame pentru film, dar strâns legate de caricatura de pe copertă, care să „aprindă lumea musulmană”.

Caricaturile se referă la secvențe din pelicula „Innocence of Muslims”, considerată responsabilă pentru atacul din Libia în care și-au pierdut viața aproape 50 de persoane, printre care și Christopher Stevens, ambasadorul american din Benghazi.

Când s-a aflat, în urmă cu o săptămână, că săptămânalul intenționează să publice o reprezentare a profetului Mahomed, act pe care numeroși musulmani îl consideră blasfemator, poliția din Paris l-a sunat pe Stephane Charbonnier. Charb, cum era el cunoscut, le-a transmis coperțile, însă deși polițiștii l-au îndemnat să reconsidere decizia de a publica acele caricaturi, săptămânalul a ajuns pe tarabe miercurea trecută. „În fond, satira reprezenta pâinea pe care o mânca”, notează The New Yorker.

Imediat după, guvernul francez a intensificat forțele de securitate și a anunțat decizia de a închide cele 20 de avanposturi din străinătate. Premierul francez Jean-Marc Ayrault a criticat caricaturile și orice alte astfel de „excese”. Politicieni și editorialiști francezi au atacat desenele, catalogându-le drept „iresponsabile, inoportune și imbecile”. Le Figaro le-a numit „provocări prostești”, în timp ce Le Croix a comentat că „responsabilitatea editorială necesită o evaluare a consecințelor celor publicate”, dar și că „alimentarea unui foc pentru a ilustra rezistența nobilă față de extremiști duce la insultarea unor simpli credincioși”. Laurent Fabius, ministrul francez de externe, a spus la postul public de radio că „în actualul context, având în vedere acest video absurd care a fost difuzat, au fost trezite emoții puternice în multe state musulmane”. „Este oare rațional sau sensibil să turnăm gaz pe foc?”, a întrebat el retoric.

Charbonnier este de părere că acele imagini i-ar fi șocat doar pe cei care „ar fi vrut să fie șocați”. „Nu cred că omor pe cineva cu un pix. Nu pun vieți în pericol. Când activiștii au nevoie de un pretext pentru a-și justifica violența, îl vor găsi întotdeauna”, a comentat el în Le Monde.

Frăția musulmană din Egipt a condamnat caricaturile drept blasfemii, însă blasfemia era chiar intenția Charlie Hebdo. Protejat de poliție, Charb spunea că islamul trebuie să fie ironizat în continuare, până când devine „la fel de banal precum creștinismul”. Tabuul, basfemia sunt lucrurile vizate de publicație. Le Monde le reamintea cititorilor săi că religia „poate fi analizată liber, criticată și chiar ridiculizată”, iar cotidianul Liberation mergea atât de departe până la a spune că blasfemia este un drept sacru.

„Scopul este să râzi. Vrem să râdem de extremiști, de orice extremist. Pot fi musulmani, evrei, catolici. Oricine poate fi religios, însă nu putem accepta gândurile extremiste de orice natură”, explica Laurent Leger, jurnalist la Charlie Hebdo.

Editorul de caricaturi al The New Yorker, Robert Mankoff, a scris săptămâna aceasta că singura caricatură corectă din punct de vedere cultural, etnic, religios și politic este o foaie albă.

Salman Rushdie, la rândul său blamat pentru cartea „Versuri satanice” crede că lucrurile arată puțin mai bine în prezent decât în urmă cu zece ani.

„Unii musulmani britanici spun acum că au greșit. Unii o fac din motive tactice, însă alții o spun folosind argumentul libertății de expresie: dacă noi vrem să spunem ce vrem și el are dreptul să facă același lucru”, a comentat Rushdie pentru The New York Times.