Dreptul la viață și dreptul să nu-și bage nimeni nasu-n ea

„Între dreptul la viață și dreptul la secretul corespondenței, bineînțeles, alegem dreptul la viață, chiar cu diminuarea sau cu îngrădirea, în limite legale bineînțeles și cu respectarea procedurilor legale, a dreptului la corespondență și comunicare”, declara șeful Parchetului General, punând într-o relație disjunctivă două drepturi fundamentale și, totodată, alegând domnia sa unul dintre ele, în locul cetățenilor români. A doua zi, s-au reunit două comitete ce se ocupă de securitatea națională și au hotărât că așa numita lege „Big Brother” (privind reținerea timp de 6 luni a datelor personale de către operatorii de telefonie și furnizorii de internet), precum și legea privind cumpărarea doar pe baza unui act de identitate a cartelelor prepay, legi declarate neconstituționale de CCR, trebuie repuse urgent în discuție și adoptate de Parlament. Șefii SRI, MAI, DIICOT s-au întrecut în a sublinia cum aceste legi sunt indispensabile pentru „identificarea corectă a tuturor factorilor de risc”, încercând să convingă, astfel, opinia publică să accepte promovarea lor. Cu alte cuvinte, „Dragi români, dacă țineți la viață, dați-ne-o nouă, pe tavă!”.

Va fi având dl Tiberiu Nițu intenții bune, dar are și erori de judecată. Dreptul la viață și dreptul la viață privată nu se află într-o relație de tipul ori/ori, nu se exclud reciproc (decât, poate, în statele ultratotalitare), ci merg foarte bine împreună. Prin urmare, cetățenii României nu trebuie să aleagă între un drept sau altul, cum îi învață procurorul general, ci, dacă socotesc că există rațiuni superioare și suficiente, să renunțe temporar la un drept al lor, în favoarea statutului. Și de ce ar face-o?

Responsabilii cu securitatea națională vorbesc, încă de când România a devenit parte a coaliției militare din Afganistan și Irak, despre creșterea riscului de organizare a unor atacuri teroriste pe teritoriul țării, fiecare an adăugând o nouă treaptă la piramida îngrijorării, masacrul din Franța conducând, evident, drept în vârful ei. Cu toate acestea, pe harta terorismului mondial, România este cotată cu risc redus spre zero (vezi AON Risk Solutions și Global Terrorism Index pe 2014), în 5 ani, serviciile identificând peste 90 de suspecți, majoritatea ocupându-se de finanțarea organizațiilor jihadiste, prin firme fantome înființate aici. Pe scurt: amenințarea teroristă există, dar nu impune măsuri excepționale și nu este normal ca autoritățile să-i bage pe cetățeni în sperieți.

După reuniunea miniștrilor de interne din UE, în urmă cu o lună, la Bruxelles, ministrul francez Bernard Cazeneuve avertiza că un atentat într-o țară membră a UE este „foarte probabil” și cerea identificarea și neutralizarea islamiștilor reveniți din țări precum Siria. Nenorocirea avea să lovească chiar la el acasă. Exact aici au dat greș serviciile de securitate franceze, care cunoșteau drumurile și legăturile în Siria ale fraților Kouachi, ucigașii de la Charlie Hebdo, dar i-au scăpat de sub observație. Și nu le-a lipsit Big Brother și nici datele personale ale utilizatorilor de cartele prepay. Așadar, oricâte informații ar procesa autoritățile, un fanatic hotărât găsește o cale să se strecoare și să atace, doborându-i pe cetățenii liniștiți, tovarășii săi de superserver, inutil radiografiați și etichetați până în conținutul stomacului. De aceea, replica la heirup-ul antitero al procurorului Nițu ar putea fi aceasta: „Alegem dreptul la viață și dreptul să nu-și bage nimeni nasu-n ea”.