Tratament fabulatoriu pentru un prim-ministru care nu-și asumă nimic

România a intrat pe făgaș normal, gata. Premierul Victor Ponta, după metoda Klaus Iohannis, și-a dat seama, în sfârșit, de ce are țara nevoie și cum poate face ca lucrurile să meargă bine. Acordurile politice, aici era răspunsul. De când cu pactele semnate de toate partidele, nu vom mai avea niciun fel de probleme. Banii vor crește în copaci, autostrăzile vor răsări ca ciupercile după ploaie, proiectele de infrastructură vor înflori, iar medicii și profesorii vor avea salarii decente.

De când a fost ales președinte, Klaus Iohannis a devenit parcă un trendsetter, iar Victor Ponta, și nu numai, îl urmează cu sfințenie. A vrut domnul președinte acord politic pe bugetul Apărării, toți liderii partidelor l-au și semnat. Apoi, au vrut și ei acorduri politice. Daniel Constantin a sărit cu trei propuneri: pentru Agricultură, pentru Sănătate și pentru Educație. Apoi, a fost Kelemen Hunor, care a cerut pact între majoritatea parlamentară și minoritățile etnice.

Și cum nu putea fi mai prejos și trebuie să țină pasul cu moda, premierul Victor Ponta a cerut și el acord politic. Unul pentru autostrăzi, că „altfel nu are rost să se apuce de treabă”. Ultimul care a sărit cu pactul este noul ministru al Culturii, care ar vrea și un 1% din PIB, stipulat tot într-un acord politic.

Bingo! Deci asta era soluția-minune pentru construirea de drumuri și pentru punerea țării pe roți, un acord politic. Măcar de și-ar fi dat seama mai devreme…

Și dacă în mai puțin de 48 de ore, deja s-au pus pe masa discuțiilor nu mai puțin șapte astfel de pacte, imaginați-vă unde vom ajunge într-o lună, de exemplu. Am putea fi naivi să credem chiar că acordurile o să ne rezolve și toate problemele în scurt timp. Căci acolo unde e consens, curge lapte și miere.

Să nu uităm însă că o hârtie semnată între doi sau mai mulți politicieni, fie că se numește pact, fie protocol, fie acord, este egală cu zero, după cum experiența anilor trecuți ne-o arată.

Da, ne-am obișnuit cu scandalul între Cotroceni și Victoria, cu replicile tăioase între putere și opoziție. Da, consensul afișat ieri, la Cotroceni, în lipsa unui breaking news, ne-a făcut să ne fie dor, măcar puțin, de o burtieră galbenă. Și da, consensul și coabitarea sunt cele mai bune soluții pentru ca o țară să evolueze. Dar România nu este acea țară.

Pentru că la noi, un astfel de acord politic nu este altceva decât oportunitate de imagine, mai ales când ajung să se semneze sau să se discute astfel de pacte pe bandă rulantă, aproape ca ordonanțele de urgență. La noi, consensul este fie soluția de criză, fie un trend pe care trebuie să-l urmezi cât mai repede, dacă vrei să ieși bine în poze.

La noi, ideea de acord politic a părut atât de bună abia după ce a făcut-o Iohannis, pentru ca mai apoi să sară toți cu mâna sus, strigând >, ca la coadă la bomboane. Și astfel s-a răspândit rapid printre politicieni mai ceva ca „Je suis Charlie”.

Dintr-odată, toată lumea vrea câte un pact pentru ceva. Bun, să spunem că se încheie acorduri politice pentru toate domeniilor în care este mare nevoie de finanțare. Se va da 6% la Educație, 2% la Apărare, 6% la Sănătate, 1% la Cultură, toate partidele politice semnează că sunt de acord cu construcția de autostrăzi. Și atunci ce, banii încep să pice din cer? Bucățile de asfalt încep să se aștearnă singure? Aparatura medicală performantă și manualele digitale o să ni le trimită extratereștrii? Cu un pact, dintr-odată ne dispar politicienii și, implicit, problemele?

Că mie tare-mi e că o să avem zeci de acorduri politice și doar multă maculatură. Nu de alta, dar e mai ieftin.