CUM VEDE BĂRBATUL LA 50 DE ANI FEMEIA. C.T. Popescu: Femeia nu e om

MARTIE, a opta zi de primăvară: ziua în care reprezentantele „sexului frumos” sunt celebrate pentru ceea ce sunt, pentru frumusețe, pentru dragostea și atenția pe care le-o oferă celor din jur și pentru rolul pe care îl au în viețile fiecăruia dintre noi. De 8 MARTIE, Gândul prezintă șapte portretizări ale femeilor, realizate însă prin ochii bărbaților: ce înseamnă femeia pentru un tânăr de 25 de ani, cum se schimbă percepția la 30, 40 sau 50 de ani și ce au învățat bărbații de peste 60 de ani despre doamne și domnișoare, aflați în aceste zile de la Răzvan Alexe aka Krem, actor și versificator, cunoscut românilor ca finalist al show-ului Românii au talent, de la solistul trupei Voltaj, Călin Goia, de la părintele conferențiar doctor Constantin Necula, consilier al Mitropolitului Ardealului, de la editorialistul gândul Cristian Tudor Popescu, de la matematicianul Radu Gologan și de la scriitorul Emil Brumaru.

Există o zi a copilului. Există o zi a femeii. Nu exista o zi a bărbatului. De o „zi” specială beneficiază doar ființele umane care nu au un statut ontologic deplin. În cazul femeii decretarea unei „zile” nu înseamnă altceva decât confirmarea aserțiunii „femeia nu e om” – un adevăr mult mai profund decât pare.

Noțiunea de „om” se asimilează falocratic, de veacuri, cu cea de „bărbat”. Iar femeia este atât de deosebită de masculul uman, încât pare că aparține altei specii, eventual extrapământene. Gândiți-va la două femei care ajung să discute împreună, ferite de priviri indiscrete. Comportamentul lor obișnuit se schimbă brusc; oricât de diferite ar fi ca intelect, vârstă și înfățișare, capată parcă un aer comun, de specie, seamănă între ele, așa cum ni se pare că seamănă toate pisicile, sau găinile. Este imposibil ca ele să tacă. Doi bărbați care nu se cunosc, lăsați singuri într-o încapere, pot tăcea minute în șir, fumând sau privind pe fereastră; două femei în aceeași situație vor recurge imediat la limbajul și conceptele minimale de contact ale speciei lor. Aidoma unor agenți secreți, femeile au un cod de comunicare propriu numai lor. Și care exclude bărbații. Într-un anume fel, ele realizează acea „cosmic mind” dragă lui Arthur C. Clarke – o minte colectivă, un covor psihic în ale cărui noduri se află indivizii femele. Puțini bărbați, ființe cu mult mai individualiste, își închipuie că lângă ei, în pat, se află nu Ana sau Vicky, ci un element al unei rețele a gândurilor, planetară, dacă nu și extraterestră.

Cu atât mai mult cu cât femeile, de fapt, nu gândesc. Cu excepțiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaștri, ele mimează gândirea omenească. Aidoma acelor „alien” din filmele SF-horror, ele împrumuta cu rapiditate din jur expresii, fraze, prefabricate întregi de „gândire”, pe care le asamblează și le debitează cu însuflețire, făra a avea cea mai mica aderență psihică la ceea ce spun. Ce se alfă în spatele acestei fațade psihologice, n-a știut și nu știe nici un bărbat. Și, după părerea mea, nici femeia nu știe ce e cu adevărat în capul ei. Ce se derulează acolo din ce-a pus PROIECTANTUL, cu milioane de ani în urmă. Și, mai ales, cu ce scop …

În numărul precedent precedent al „Adevărului literar și artistic” scriam despre „doamnele Kremlinului”, agenți perfecți ai secolului XX, care trăiau în toată regula, decenii întregi, alături de un occidental celebru, pentru a-l influența din când în când în decizii importante, potrivit ordinelor șoptite de Centru. Viața însăși devenea astfel un procedeu de manipulare. De 8 Martie, nu mă pot gândi decât că aceasta este o viziune îngustă.

Femeia este un agent, dar nu al Kremlinului sau Washingtonului. Nu al unei puteri omenești. De la sine înțeles, istoria umanității e privită ca o istorie a bărbaților. Bărbații fac filosofie, știință, istorie, politică. Bărbații inventează, decid, greșesc sau câștigă. Femeile doar îi însoțesc. Vizune plină de înfumurare și suficiență specific masculine. Niciun bărbat nu are tăria să se gândească la posibilitatea ca femeile să fie niște supraveghetori-manipulatori, ca ele să fie cele care ghidează evoluția umanității, potrivit unor directive pe care le primesc prin grupuri necunoscute de neuroni din creierul lor. Sau, dacă acesta e un efort prea mare, ar putea Gigel să se gândească măcar că femeia a fost înzestrată cu arma fecundității, mult mai eficientă decât inteligența pentru supraviețuirea în condiții ostile.

N-am înțeles niciodată de ce păcatul originar este considerat ispita cu mărul, aplicată lui Adam și Evei. Adevăratul păcat îi aparține lui Dumnezeu și constă în crearea Evei, a femeii. Dumnezeu îl făcuse pe Adam, omul, din țărână și apă, după chipul și asemanarea sa. Adam se simtea foarte bine singur și identic cu sine. Creând femeia din coasta lui Adam, adică prin clonare, Dumnezeu a executat o operație de inginerie genetică prin care a adus pe lume celălaltul, diferitul. În ce scop? Dumnezeu știe! Cum tot doar el știe de unde venim și unde ne ducem…

Așa că, stimate coleg, atunci când îți privești nevasta sau amanta cu un dispreț afectuos, cu o tandrețe plină de superioritate, cum își pune în păr, la gât sau în urechi ce i-ai adus de 8 Martie, cum se fâțâie în fața oglinzii, aparent fără niciun rost, când îți spui cu subconștientă mulțumire că ea e frivolă și proastă, și tu ești serios și inteligent, gândește-te o clipă la hăul amețitor al frazei lui Isus: Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor. Mântuitorul nu face decât să avertizeze astfel creierele noastre îngamfate că nu inteligența virilă este calea adevarată de comunicare cu Dumnezeu…Greu de înghițit o astfel de idee, nu?

Cum spuneam, femeia e mai departe decât bărbatul de ceea ce se numește om. În schimb, e mai aproape de Dumnezeu…