De Paște, „Tocacii” apără comunitățile din Apuseni, bătând toaca și „împușcând” spiritele rele

Obiceiul „Tocacii” sau „Prăgșorul” este, potrivit etnografilor din Alba, una dintre cele mai răspândite și vechi tradiții în comunitățile din Munții Apuseni și este considerat momentul care face trecerea de la iarnă spre învierea naturii.

Tradiția populară este practicată în numeroase forme, în funcție de comunitatea în care are loc, diferind nu atât modul de desfășurare, cât perioada pe care obiceiul se întinde. El se practică la Paște, având drept model ceremonialul colindatului de la Crăciun și, la fel ca acesta, obiceiul „Tocacii” se compune din mai multe secvențe ceremoniale și rituale.

Directorul Centrului de Cultură „Augustin Bena” din Alba, Daniela Floroian, spune că obiceiul este vechi de câteva sute de ani și în Alba este păstrat încă în multe localități din zona Apusenilor, însă tradiția a suferit modificări odată cu evoluția comunității satului.

Obiceiul începe cu formarea cetei de feciori.

„În trecut, ceata de feciori era însoțită de un cal pe care se puneau desagii cu merindele primite la colindat și de o cloșcă ce se spune că aduna ouăle primite pentru petrecerea de după Paște. O altă secvență ceremonială era păzitul toacei, care semnifica bărbăția tocacilor. Toaca era păzită pentru a nu fi furată de bărbații căsătoriți, iar dacă aceștia reușeau să fure toaca, feciorii care o aveau în pază erau considerați slabi și pățeau o mare rușine. Drept pedeapsă, nu mai erau plătiți de comunitate și nu aveau voie să mai iasă la joc decât după Rusalii”, explică Daniela Floroian.

A treia secvență ceremonială este colindatul din casă în casă, tocacii făcând urări gazdelor, iar acestea răsplătindu-i cu bani, colaci, ouă roșii.

Toaca – luată de la biserică sau făcută de tineri, din lemn de paltin

Formarea cetei de tocaci are loc în timpul Postului Mare, iar aceștia își încep activitatea în Joia Mare, când merg la pădure pentru a alege paltinul necesar confecționării toacei și pentru a coborî bradul în care va fi atârnată toaca.

„Bradul este simbolul veșniciei și al vieții veșnice a Domnului Iisus, iar toaca vestește Învierea Domnului Iisus. Bradul înălțat lângă biserică era dus acasă după Paște de către preotul satului”, explică Daniela Floroian.

În unele localități, nu se face o nouă toacă, fiind luată cea din clopotnița bisericii. Ciocănelele cu care se bate toaca sunt confecționate din lemn de esență tare, precum cornul, salcâmul, carpenul sau stejarul.

De asemenea, în unele sate toaca se bate și în gospodării, în fiecare zi a Postului Mare, iar în alte zone toaca este pusă lângă biserică sau în cimitir. În ambele variante, bătutul toacei are rolul de a alunga spiritele rele din gospodărie și din comunitate.

Tocacii, simbol al soldaților romani care păzeau mormântul Mântuitorului

Cea mai răspândită variantă este cea în care, în Vinerea Mare, tocacii duc lemne adunate din pădure la cimitir, aflat de obicei în curtea bisericii, pentru a aprinde un rug purificator și înalță bradul pentru a atârna în el toaca.

„Bătutul toacei începe în Vinerea Mare și se încheie odată cu slujba de Înviere. În tot acest timp, este bătută toaca, iar rolul tocacilor este să o bată și să o păzească de hoți, să puște spiritele rele, să colinde gospodăriile oamenilor și să conducă serile de joc. Echipa de tocaci este formată din șapte, nouă sau unsprezece băieți necăsătoriți care sunt conduși de un șef, căruia i se spune șpan, birău sau crai. Acesta este un om căsătorit și un om de vază în comunitate”, povestește Daniela Floroian.

Ea spune că, după așezarea toacei în brad, ceata se împarte în două, fiecare având propriul șef, iar cele două cete păzesc pe rând bradul cu toaca, pentru ca aceasta să nu fie furată de bărbații însurați.

La Vadu Moților, localitate unde se practică încă acest obicei, bătrânii satului își amintesc că atunci când erau tocaci aveau mare grijă să nu le fie furată toaca deoarece bărbații căsătoriți urmăreau momentul când paznicii toacei nu erau atenți, ca să le-o fure.

Din poveștile acestora reiese că tocacii sunt asimilați soldaților romani puși să păzească mormântul Mântuitorului. De altfel, în unele comunități în care se mai practică acest obicei, tocacii poartă în timpul pazei costume similare celor ale soldaților, fiind organizați după criterii militare.

„Dacă toaca era furată, acest lucru constituia o mare rușine pentru tinerii satului. Pe lângă rușinea pe care o pățeau, aceștia erau nevoiți să răscumpere toaca. Toaca se răscumpăra fie cu darurile primite la colindat în ziua de Paște, fie cu banii adunați pentru tocmitul lăutarilor (pentru petrecerea de după Paște – n.r.), fie cu vinul adunat pentru joc”, povestește un bătrân din Vadul Moților care a participat, în tinerețe, la obiceiul „Tocacii”.

Tocacii „împușcă” spiritele rele cu tunuri improvizate

Obiceiul este impresionant prin gălăgia pe care o fac cetele de tocaci atunci când „împușcă” simbolic spiritele rele, în timp ce păzesc toaca. Începând din Sâmbăta Mare, după-amiaza, băieții din ceata de tocaci ies în cimitirul satului și acolo fac multă gălăgie prin zgomote asemănătoare împușcăturilor.

Daniela Floroian spune că, potrivit cercetărilor făcute de specialiștii Centrului de Cultură „Augustin Bena”, în vechime împușcăturile se realizau cu ajutorul treascurilor, adică niște butoaie mici, înalte cam de 50 de centimetri, făcute din lemn și acoperite cu capac. În capătul opus capacului se face o gaură cu o unealtă tradițională numită sfredel, iar prin gaura respectivă se pune în treasc praf de pușcă și i se dă foc.

„Metodele mai noi folosesc carbid, pus de asemenea în treasc sau în ghioabă (butoi mai mare), peste care se toarnă apă, având același efect de pușcături și zgomot ca și praful de pușcă. Dacă venim în zilele noastre, tocacii de azi folosesc țevi de metal în care pun oxigen și îi dau foc. Bubuiturile sunt mult mai puternice”, explică Floroian.

Ea spune că aceste împușcături și zgomote puternice ar avea rolul de a alunga spiritele rele și a purifica în acest fel comunitatea locală care se pregătește să intre într-o nouă etapă de existență, într-un nou an pascal.

În Duminica Paștelui, tocacii îmbracă frumoase costume populare și, după ce primesc binecuvântarea preotului satului, pleacă de la biserică înspre casa parohială unde are loc primul popas. Pentru că au bătut necontenit toaca și au „împușcat” spiritele rele, primesc din partea preotului o răsplată.

„Pe vremuri, răsplata consta în ouă și vin. Astăzi, tocacii sunt omeniți de gazdă și sunt răsplătiți pentru efortul lor cu bani. După popasul la casa parohială, tinerii pleacă înspre celelalte case din sat pentru a strânge cele necesare petrecerii organizate în seara de Paște. Șefii sunt cei care organizează jocul și petrecerea. Preotul oferă vinul, iar muzicanții sunt plătiți din banii adunați de la localnici”, explică Daniela Floroian.

În timpul colindatului tocacilor, familiile care locuiesc în cătunele îndepărtate din zonă coboară în vatra satului, cu merindarele (șervete mari) pline de mâncare, dulciuri și băutură. După slujba de Paște, ei se adună la masă în familie și ciocnesc ouă roșii, după care iau masa de Paște împreună, servind bucate tradiționale precum drobul de miel, denumit în zonă gușiță, cozonac, prăjituri, ciocnesc câte un pahar de „crampă” (țuică). Mesenii trec de la o familie la alta și servesc din bucatele aduse de fiecare.

În jurul orei 18.00, se încheie masa de Paște, dar și colindatul tocacilor și începe jocul, la care participă în mod special tinerii. Tocacii sunt cei care deschid jocul, iar petrecerea durează în anumite localități chiar și trei seri: duminică, luni, marți.

„În trecut, jocul se făcea la o gazdă, de regulă la cel ales de tocaci șpan sau la o altă gazdă bogată, care avea o curte largă astfel încât jocul să se țină în cele mai bune condiții. Astăzi, jocul se ține în curtea școlii sau a căminului cultural, iar dacă vremea e rea se ține în interiorul căminului cultural. În același timp, adulții veniți din cătune se strâng la gospodăriile rudelor din centrul comunei și încing și ei câte o mică petrecere, de regulă fără muzică și joc, dar cu multe glume și voie bună”, spune Daniela Floroian.

Obiceiul „Tocacii” nu se încheie însă duminică seara, ci continuă a doua zi de Paște. Astfel, lunea, după slujbă, tocacii îi iau pe bărbații mai în vârstă pe un scaun simbolic și îi duc până la poarta bisericii în schimbul unei sume de bani, necesară continuării jocului. Tot atunci, toaca este urcată la loc în clopotniță, iar bradul este dus la preot acasă. Banii strânși la poarta bisericii simbolizează mita pe care soldații romani puși să păzească mormântul Mântuitorului au primit-o pentru a spune că Iisus a fost furat de ucenicii săi și să ascundă în acest fel Învierea Domnului.

În cele mai multe comunități, obiceiul se încheie abia la două săptămâni după Paște, când are loc despărțirea tocacilor, care se face printr-o mare petrecere. Lăutarii sunt tocmiți încă de la Paște și pentru petrecerea de despărțire a tocacilor, la care participă, de data aceasta, toată comunitatea: tinerii, adulții și bătrânii. Petrecerea poate ține chiar și două zile, până când se termină proviziile făcute de către tocacii care au colindat pe la gazde în ziua de Paște și au primit mâncare și băutură. Mesele de la petrecerea de despărțire sunt ocupate de vârstnicii comunității, tot pe familii, iar tinerii au grijă ca aceștia să fie bine serviți și să se simtă bine.