Cum a dat norocul peste „Cearli și Cristi”, doi francezi care s-au mutat într-un sat din Transilvania și au ajuns să descopere micul secret al femeilor din partea locului

Acum o consideră patria lor, locul unde și-au găsit rostul și sunt fericiți. Asta pentru au descoperit ingredientele unei afaceri de succes pe care românii, din păcate, nu știu sau nu au curajul să le folosească.

Cum a dat norocul peste „Cearli și Cristi”, doi francezi care s-au mutat într-un mic sat din Transilvania și au descoperit micul secret al femeilor din partea locului

Charlie Dalmasso se recomandă „fost țăran francez, acum țăran român”. Până la venirea în România a trăit și a lucrat în sătucul de lângă Bordeaux în care s-a născut acum 27 de ani. De meserie e tehnician biolog în agricultură, dar îi place la nebunie să meșterească, e și instalator, și mecanic, și electrician, zidar sau tâmplar, în funcție de ce trebuie să facă ori să repare prin gospodărie.

Christophe Coret are 30 de ani, e din celălalt capăt al Franței, din Normandia, și până la mutarea în România a lucrat opt ani într-o clinică privată din Rouen, ca asistent medical oncolog. Câștiga 2.300 de euro net lunar. Are două pasiuni, violoncelul și urșii, aceasta din urmă fiind și cea care l-a făcut să renunțe la statutul de orășean francez ca să se apuce de turism într-un sat din Transilvania.

Când îi întrebi care le e mai dragă, Franța sau România, răspund la unison, fără să stea pe gânduri: „România, desigur, aici e țara noastră!” „Când a fost meciul de fotbal România-Franța, Christophe, care era plecat prin țară cu un grup de turiști francezi, mi-a dat un SMS cu , în românește, bineînțeles”, își amintește râzând Charlie. Ca ultim argument, scoate la iveală un tricou alb pe care stă scris „EU SUNT SASCHIZEAN”. „Are și Christophe unul la fel, le îmbrăcăm de fiecare dată când e vreun eveniment în comună”.

„Care francezi? Aaaa, Cearli și Cristi, păi ziceți așa!”

Pe vremuri o așezare săsească înfloritoare de lângă Sighișoara, Saschizul e cunoscut azi mai ales pentru gemul și dulceața de rabarbăr – amintire de la sașii emigrați aproape în totalitate, care l-au încântat chiar și pe moștenitorul coroanei britanice.

Săteanul pe care-l întreb unde locuiesc cei doi francezi mă privește nedumerit, apoi ridică din umeri: „Care francezi, nu stă nici un francez aici la noi!” Îi explic ce și cum și se luminează imediat la față: „Aaaa, Cearli și Cristi, păi ziceți așa!”

„La un moment dat am vrut să vedem cât de bine sunt acceptați în comunitate și am făcut niște teste. Am întrebat oamenii cum le spun când vorbesc despre ei, sau pe numele fiecăruia. Și ne-au spus că le zic Cearli și Cristi, ceea ce pentru noi a însemnat cea mai bună dovadă că au fost acceptați și integrați pe deplin în comunitate și nu mai există nici o diferență între ei și saschizenii get-beget”, conchide cu mândrie Anca, soția lui Charlie.

„Deocamdată român sută la sută în suflet, din 2014 și în acte!”

Primul ajuns în România a fost Charlie Dalmasso, venit în 2006 cu o bursă Erasmus la un stagiu de specializare de un an la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Aici a întâlnit-o pe Anca, o tânără din Saschiz, care urma cursuri postliceale de management în turism. A fost dragoste la prima vedere, iar după terminarea studiilor au decis să se stabilească la Saschiz, unde, pe un vârf de deal, fata avea o casă și ceva pământ, vreo trei sferturi de hectar de grădină și un hectar de livadă de meri, moștenire de la bunici.

„Sigur, ne-am gândit la început și să plecăm în Franța, unde ne-am fi putut găsi niște slujbe din care să trăim mult mai comod. Dar n-am mai fi putut să facem ce facem aici în România, ne-ar fi fost mult mai greu, aproape imposibil, să ne luăm o casă și pământ, să ne punem pe picioare o afacere ca aceasta pe care o avem aici și să trăim din ea. N-ar fi trebuit o grămadă de bani, pe care nu-i aveam”, explică Charlie într-o română în care abia se mai simte accentul franțuzesc. Odată hotărât să devină român, n-a mai stat pe gânduri: a cerut și obținut drept de ședere și de muncă în România pe durată nedeterminată și așteaptă anul 2014, când va putea solicita și cetățenia română.

„Deocamdată sunt român sută la sută doar în suflet, dar din 2014 o să fiu și în acte, abia aștept!”, spune el. La început, soții Dalmasso au lucrat pentru un ONG din comună, care se ocupa de programe de promovare turistică și de accesare a fondurilor europene, dar în cele din urmă și-au dat seama că nu asta era ceea ce își doreau: „Aveam un simț antreprenorial și al libertății prea dezvoltat ca să rămânem mult timp slujbași”.

S-au apucat și ei de făcut gem și dulceață de rabarbăr și de fructe „ca toată lumea de aici din Saschiz”, dar și-au dat seama repede că asta nu era de ajuns și că trebuiau să vină cu ceva nou. „Altfel n-aveam nici o șansă să putem prinde piața”.

Prima noutate – decisă după câteva „teste de marketing” – au fost murăturile, „dar nu orice fel de murături, ci din acelea picante, făcute după o rețetă învățată de la bunica, n-au nici un fel de conservanți, iar materia primă e exclusiv din grădina proprie, cultivată după metode tradiționale, fără nici o chimicală”. Singura „abatere” – o instalație de irigare a grădinii botezată „sistem automat de picătură”, pe care Charlie a conceput-o și meșterit-o singur, ca să scape de corvoada udatului zilnic cu furtunul. După murături a urmat, la scurt timp, dulceața de lapte, o delicatesă inedită – „suntem doar doi producători de așa ceva în toată țara” – preparate în patru sortimente, după o rețetă franțuzească.

Toată producția e făcută într-un laborator mic, dar modern, construit după toate normele sanitare, cu un credit bancar pentru care mai au de plătit rate încă vreo câțiva ani. Noutățile au prins mai repede decât sperau. Anul trecut au vândut peste 6.000 de borcănele de murături, dulceață de lapte și gem și dulceață de rabarbăr, plus câteva sute de borcănele de „comenzi speciale”: gogoșari murați, zacuscă de casă, dulceață de pepene, zmeură, căpșuni și coacăze negre. La fel de repede a devenit cunoscută și marca sub care sunt comercializate, „Casa de pe Deal”, aflată în curs de omologare la OSIM și „la un click distanță” pe Internet, inclusiv pe Facebook.

Stimulați de reușită, Anca și Charlie și-au făcut deja „planul de luptă” pentru anul viitor: o centrală termică pe lemne, pentru încălzirea casei și a laboratorului și un sterilizator care să le permită să producă și sucuri de fructe – mere, coacăze negre, zmeură, „toate naturale, bineînțeles, fără nici un fel de aditivi sau conservanți”. Plus încă o „noutate absolută”: dulceața de ceapă cu vin roșu, „făcută după o rețetă franțuzească, dar cu ingrediente românești, ceapa de la noi din grădină, iar vinul roșu de la un mic producător din Prahova”.

„Norocos că am devenit român!”

În aprilie 2007, la un an după Charlie Dalmasso, venea în România și Christophe Coret, în cadrul unui program de documentare pentru tinerii francezi doritori să descopere țările proaspăt intrate în UE, România și Bulgaria. A ales România „pentru că e țara cu cei mai mulți urși din Europa, cu excepția Rusiei”, iar la finalul voiajului a ajuns și la Saschiz, unde aflase că trăiește un conațional însurat cu o româncă.

I-au plăcut atât de mult satul și oamenii încât, după nici trei luni, era înapoi, de data asta cu un proiect de cercetare privind viața urșilor din Carpați, făcut de AVES France, asociația pentru protecția animalelor pe care o conducea la Rouen. În noiembrie a venit din nou, de data asta ca să-și cumpere o casă prăpădită, pe care a dat 30.000 de euro, cu credit luat de la o bancă din Hexagon, pe 20 de ani. Are o rată lunară de 200 de euro. Ca să o repare, în următorii doi ani a făcut naveta Rouen-Saschiz. Venea cam la trei luni și trudea câte o săptămână din zori până-n noapte împreună cu Charlie și Anca. Banii abia dacă îi ajungeau pentru materiale, nici vorbă să poată angaja muncitori, așa că au făcut totul cu mâinile lor. Când totul a fost gata, anul trecut, s-a decis: a vândul tot ce avea în Franța – mașina, mobila din apartamentul închiriat în care locuia la Rouen și o parte din cărți, a păstrat doar violoncelul – a lăsat în plata Domnului slujba de la clinică, a cumpărat două bilete de avion la o companie low-cost, unul pentru el, celălalt pentru violoncel – „că altfel nu mă lăsau cu el în avion” – și s-a stabilit „pour toujours” la Saschiz, unde s-a „conectat” imediat la afacerea soților Dalmasso.

Din primăvară până-n toamnă, lucrează ca ghid pentru agențiile de turism cu care colaborează aceștia, plimbă prin țară grupuri de străini, îndeobște francezi, iar casa o închiriază turiștilor atrași de faima delicateselor de Saschiz produse de Anca și Charlie.

Banii care-i mai rămân după ce-și plătește rata la banca din Franța îi drămuiește „la sânge”, să-i ajungă și peste iarnă, când nu prea mai are turiști și câștigurile sunt „aproape zero”. Dar nu se plânge, ba dimpotrivă: „Mă simt fericit aici, acum țara mea e România, chiar dacă viața e mult mai complicată și mai grea aici decât în Franța. Dar cel mai important e că am o casă și o afacere proprie din care pot să trăiesc, chiar dacă încă nu prea grozav, și, mai ales, că sunt liber și pot să fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Iar pentru asta mă invidiază toate rudele și toți prietenii din Franța, zic că sunt norocos că am devenit român!”