Primele imagini spectaculoase cu Pluto: munți uriași de gheață și o scoarță lipsită de cratere, neașteptat de tânără

Anunțul a fost făcut miercuri de cercetătorii de la NASA, care coordonează misiunea sondei spațiale New Horizons. Acestea au fost primele rezultate științifice transmise de vehiculul spațial american care, după o călătorie de nouă ani și jumătate și o distanță de 4,82 miliarde de kilometri, a ajuns, marți, la ora 11.49 GMT (14.49, ora României), la cea mai mică distanță de planeta pitică Pluto, 12.500 de kilometri.

New Horizons a ieșit de pe orbita lui Pluto și explorează în prezent profunzimile Centurii Kuiper, o regiune aflată la limita exerioară a Sistemului Solar, dincolo de planeta Neptun. În acea regiune se află câteva mii de corpuri cerești asemănătoare lui Pluto, despre care oamenii de știință afirmă că reprezintă „rămășițe” ale etapei inițiale de formare a Sistemului Solar, care a avut loc în urmă cu 4,6 miliarde de ani.

Cercetătorii nu știu deocamdată felul în care pe Pluto s-au format munți atât de înalți – cel mai înalt având altitudinea de aproape 3.350 de metri, fiind aproape la fel de înalt ca Munții Stâncoși Canadieni.

În această primă imagine de mare rezoluție trimisă de sonda New Horizons pe Pământ, se observă reliferul de pe Pluto: apă în formă solidă (gheață), munți de 3.350 de metri înălțime, care cel mai probabil s-au format acum 100 de milioane de ani (fiind ”tineri” raportați la vârsta Sistemului nostru solar – 4,5 miliarde de ani)

În această imagine, pe lângă relieful spectaculos al lui Pluto, se observă și ”inima” planetei, formațiunea care a devenit virală pe internet, unii utilizatori sugerând că Pluto ne-a așteptat ”cu inima deschisă”

NASA a dat publicității primele imagini cu Charon, cel mai mare satelit natural al lui Pluto. În imagine, apare regiunea Mordor, din apropierea Polului Nord al satelitului, iar în partea din dreapta sus a imaginii apare un canion despre care se estimează că ar avea 7-9 km adâncime

Posibile cratere și stânci ”zărite” pe Pluto de sonda New Horizons

Un alt mister este motivul pentru care Pluto are o scoarță atât de tânără. Această planetă pitică înghețată, care este mai mică decât Luna, ar trebui să fie în mod normal presărată cu cratere de impact, în urma ciocnirilor sale cu numeroasele roci și stânci care se află în Centura Kuiper.

În schimb, sonda New Horizons a dezvăluit faptul că suprafața lui Pluto a fost cumva „reîmprospătată”, o activitate ce ar putea fi asociată cu prezența unui ocean sub scoarța de gheață, a unor vulcani de gheață sau a altor fenomene geologice care generează căldură.

Oamenii de știință americani sunt de părere că munții de pe Pluto s-au format cel mai probabil în urmă cu cel mult 100 milioane de ani – o vârstă extrem de redusă, în comparație cu aceea a Sistemului Solar.

Primele fotografii realizate de sonda New Horizons, care acoperă o suprafață de aproximativ 241 kilometri pătrați din zona ecuatorială a lui Pluto, i-au determinat pe oamenii de știință să se întrebe dacă nu cumva această planetă pitică este încă activă din punct de vedere geologic.

„Pluto prezintă o diversitate atât de mare. Vedem atât de multe elemente noi și diferite. Nu există nimic comparabil”, a declarat Cathy Olkin, cercetătoare la Laboratorul de Fizică Aplicată din cadrul Universității Johns Hopkins din Statele Unite, care coordonează activitatea acestei misiuni spațiale.
O altă surpriză este Charon, principalul satelit natural al lui Pluto, despre care se credea că este „mort” din punct de vedere geologic. În schimb, New Horizons a descoperit pe Charon văi, piscuri și canioane uriașe – dovezi ale unei activități geologice interne.

„Charon pur și simplu ne-a uluit”, a adăugat Cathy Olkin.
Sonda New Horizons, lansată de NASA în 2006, este destinată cercetării planetei pitice Pluto, dar și corpurilor spațiale din Centura Kuiper, într-o misiune fără precedent.

New Horizons a petrecut peste opt ore pe orbita lui Pluto după trecerea momentului în care s-a aflat la cea mai mică distanță de planeta pitică, pentru o serie de experimente științifice ce au vizat studierea atmosferei acesteia și realizarea de fotografii pe timp de noapte, folosind doar lumina reflectată de Charon, cel mai mare dintre sateliții săi naturali.
Primul semnal radio transmis de New Horizons a avut nevoie de patru ore și jumătate pentru a ajunge pe Terra, călătorind cu viteza luminii și parcurgând distanța de 4,88 miliarde de kilometri dintre Pluto și planeta noastră.

Pluto parcurge o rotație completă în jurul Soarelui în 248 de ani, iar traiectoria sa este atât de neregulată încât produce modificări radicale de la un anotimp la altul.

Va fi nevoie de 16 luni pentru ca New Horizons să transmită pe Terra toate datele și imaginile pe care le-a stocat la bordul său în timpul apropierii sale de Pluto. La finalul acestui interval, sonda americană se va afla și mai departe de Terra, continuându-și călătoria în Centura Kuiper, și ar putea să primească o nouă misiune – aceea de a studia unul dintre „verișorii” lui Pluto.

„Întâlnirea” dintre New Horizons și Pluto a completat misiunea de explorare a celor „nouă planete clasice” din Sistemul Solar: odată cu survolarea lui Pluto, toate cele nouă corpuri cerești vor fi fost explorate cel puțin o dată de o sondă spațială.

De la trecerea sondei Voyager 2 pe lângă Neptun la sfârșitul anilor 1980, nicio planetă (clasică, pitică) nu a fost explorată de la o distanță atât de mică, așa cum o face sonda New Horizons.

Până de curând, cele mai bune imagini cu Pluto au fost cele realizate de telescopul spațial Hubble. Însă acestea reprezentau o simplă succesiune de puncte, difuze, din care specialiștii reușeau cu greu să extragă date științifice valoroase.

Începând din luna mai, acest lucru s-a schimbat, deoarece New Horizons s-a apropiat tot mai mult de Pluto și a început să trimită spre Terra o serie de fotografii care au rezoluții considerabil mai bune decât cele ale imaginilor transmise de Hubble.

Imaginile trasmise în ultimele zile de sondă arată că Pluto are o culoare naturală brun-roșiatică, generată de molecule de hidrocarburi care se formează în urma interacțiunii metanului cu razele cosmice și cu particulele solare din atmosferă, după cum au explicat specialiștii.

De asemenea, recentele date obținute de specialiști indică faptul că Pluto are un diametru de 2.370 de kilometri, reprezentând 18,5% din cel al Pământului, iar satelitul său Charon are un diametru de 1.208 kilometri, 9,5% din cel al Terrei.

Pluto se află în Centura Kuiper, o regiune de mini-planete și alte corpuri înghețate care orbitează Soarele dincolo de Neptun și despre care se crede că sunt rămășițe ale procesului de formare a Sistemului Solar, în urmă cu 4,6 miliarde de ani. Este ultima dintre regiunile neexplorate ale Sistemului Solar.

De la descoperirea ei, în 1930, de astronomul american Clyde William Tombaugh, Pluto a rămas un mister pentru savanți, care se chinuie să explice de ce o planetă cu o rază atât de mică ar putea exista dincolo de lumile uriașe ale planetelor Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun.

În 1992, astronomii au descoperit că Pluto, situată la o distanță de Soare de 40 de ori mai mare decât cea dintre Terra și astru, nu era singură în depărtările Sistemului Solar, iar din acest motiv Uniunea Astronomică Internațională (International Astronomical Union) a decis să reevalueze definiția unei „planete”.

În 2006, cu New Horizons deja lansată, Pluto și-a pierdut titlul de a noua planetă a Sistemului Solar, fiind clasată în categoria „planetelor pitice”, deoarece nu a „curățat” spațiul cosmic din vecinătatea orbitei sale. De atunci, peste 1.000 de planete pitice au fost descoperite în Centura Kuiper.

Centura Kuiper este o regiune a Sistemului Solar similară centurii de asteroizi, dar mult mai mare ca aceasta și cuprinzând mult mai multe corpuri spațiale, formate din diferite tipuri de gheață. Centura Kuiper a fost denumită după Gerard Peter Kuiper (1905 – 1973), un astronom olandezo-american care a prezis și demonstrat existența acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

În afară de New Horizons, astronomii contează în anii viitori și pe sistemul de imagistică în infraroșu de la bordul succesorului lui Hubble, telescopul spațial James Webb – deocamdată programat pentru lansare în 2018, potrivit site-ului NASA -, pentru a realiza o serie de cercetări și mai detaliate, precum compoziția chimică de la suprafața lui Pluto și a sateliților săi, dar și de la suprafața numeroșilor asteroizi care se află în Centura Kuiper.