Dumnezeu, după Auschwitz

„De ce am ales acest cuvânt și nu altul? (…) Cuvântul , tradus ca sau , m-a șocat. L-am folosit într-un articol despre război. Poate pentru că sugera distrugerea totală prin foc, precum și pentru aspectul sacru și mistic al sacrificiului. Important este că a devenit atât de popular, încât este folosit și când trebuie și când nu e cazul. Se descrie prin el totul. Vulgarizarea a devenit aberantă. Într-adevăr, am spus-o și repet, nu există cuvânt pentru inexprimabil. ? (, în traducere literală, n.m.) Și acest cuvânt biblic, adoptat în Israel, mi se pare inedecvat. El se aplică unui acceident, unei catastrofe naturale care lovește o comunitate: în acest sens a figurat el în discursurile oficiale și în presă, încă de la începutul persecuțiilor antievreiești în Europa nazificată, cu mult înainte de aplicarea Soluției finale. Or, nu se poate folosi acest cuvânt pentru un pogrom și pentru Auschwitz. După eliberare, supraviețuitorii, vorbitori de idiș, spuneau pur și simplu sau , ceea ce înseamnă , amintind de dărâmarea primului și celui de-al doilea Templu de la Ierusalim. Însă, cu cât înaintez în cercetările mele, cu atât sunt mai convins că nici un cuvânt nu este destul de puternic și de adevărat” (Memorii, vol.II, „… și marea nu se umple”, Editura Hasefer, București 2000, traducere de Alexandru și Magdalena Boiangiu).

Wiesel (dacă l-ar citi măcar jumătate dintre cei care îl înjură!) găsise, totuși, prin 2009, un cuvânt cu care să înlocuiască „Holocaust”: Auschwitz. Un nume cu încărcătură mai puternică în conștiința publică.

Legea 217/2015, care agită astăzi spiritele, face vorbire, cum spun juriștii, și despre Holocaust. Inclusiv despre Holocaustul din România. Mai bine prea târziu decât niciodată.
N-aș fi scris nici un cuvânt despre Holocaust sau Shoah sau Khurban sau Auschwitz. Sunt lucruri despre care, odată înțelese în grozăvia lor, trebuie tăcut, pentru că nu pot fi cuprinse în cuvinte. Lucruri despre care nu se poate vorbi, tocmai pentru că sunt mereu prezente. Dar am auzit și citit atâtea aberații solemn-patriotarde în ultimele zile, încât a tăcea înseamnă a consimți.

Dacă nu ne asumăm istoria doar de Ziua Națională, noi, românii, avem pe conștiință exterminarea a aproximativ 350.000 de evrei. Se pot găsi oricâte justificări, se pot exersa oricâte indignări, adevărul rânjește neschimbat.

Nimic în istoria omenirii nu mai e la fel după Holocaust, nici Dumnezeu nu mai e același.
Cum a fost posibil? Aceasta e întrebarea obsedantă. Cum a îngăduit Dumnezeu să se întâmple?

Teologii evrei au două explicații fundamentale: Umi-Penei Hata’enu („Din pricina păcatelor noastre”, care este și începutul unei rugăciuni) și Yisurim shel Ahava (Dumnezeu îi încearcă pe cei pe care îi iubește). Nu sunt de ajuns pentru ceea ce Arthur Allen Cohen numește „celebrare orgiastică a morții”.

Cum a îngăduit să se întâmple? Nu-L scuză nici formula tulburătoare a lui Martin Buber – „Eclipsa lui Dumnezeu”, nu-L justifică nici strigătul lui Yankev Glatshteyn: „Pe Sinai ne-a fost dată Tora, la Lublin ne-a fost luată înapoi”.