Cum mi-am rupt mașina pe urmele Prințului Charles spre Viscri. „Dacă ar fi ajuns pe Lună, găsea un drum mai acceptabil”

În consecință, sfatul meu e ca turiștii să mai facă pe E60, încă vreo 18 kilometri, spre Sighișoara, până la Bunești, și să intre acolo pe 104L, pentru a străbate, langsam-langsam, cei „doar” opt kilometri de coșmar, până în satul princiar, față de cei aproape 15, care despart Rupea de Viscri.

O jumătate de oră, cât durează drumul dinspre Bunești, sau o oră și jumătate, cât ar dura varianta dinspre Rupea, sudui, necontenit, autoritățile și administrația locală; apoi, pe șefii de la județ, sfârșind, inevitabil, prin a-i înjura pe guvernanții copleșiți de infinita lor indolență.

CRĂCIUN Programul Lidl de sărbători. În ce interval vor putea clienții să facă CUMPĂRĂTURI

10:19

ACTUALITATE Dan Dungaciu: „A început EPOCA Trump”

10:03

Astăzi, în august 2015, am regăsit Drumul Județean pe care l-am „recomandat”, în aceeași stare în care se afla acum câțiva ani, semn că nimănui nu-i pasă.

Iată imaginile.

„Indicatorul, înfipt într-o rână, pe marginea drumului care te duce de la Sighișoara la Brașov, te anunță – în caz că ești curios să vezi pe ce și-a cheltuit prințul lirele sterline – că, undeva, în dreapta, se află vechea așezare săsească, Viscri.

Cobori oarecum în picaj și traversezi repede satul Bunești pe o limbă „bombardată” de asfalt, cucerită de căruțe verzi și puzderie de prichindei zdrențăroși, care îți cer din ochii și te-njură din degete. Odată evadat dintre cocioabele de la marginea satului, te lași înghițit  de gropi și de zarea nesfârșită, kilometru cu kilometru, fără să știi cât ai de mers și când ai să ajungi. Un lucru e sigur – îți dau lacrimile în frumusețea pustiului, de mila mașinii; ca la facerea lumii.

La Viscri e liniște. În capul satului, drumul de pământ și piatră se bifurcă și, dacă ai inspirație, o iei la dreapta, spre biserica fortificată”. Dacă nu, o iei la stângă, și ai să cunoști deznădejdea: o și mai mizerabilă bucată din DJ te va înghiți, pe drumul spre Dacia.

Aceleași drumuri impracticabile, aceeași liniște la Viscri. 

Până să iau satul la roată, apuc la stânga, ca să descopăr drumul pe care n-am intrat și despre care mi s-a spus că e „moartea” capetelor de bară. Merg, cam la un kilometru, în umbra plutelor, trec pe lângă niște construcții, zărite vag prin praful ridicat în jur de propria-mi mașină, apoi ies în vipie.

Dacă drumul pe care am ajuns în Viscri, dinspre Bunești, a fost un slalom nesfârșit printre craterele căscate în asfalt, „varianta” e o înlănțuire de gropi, de neocolit, în pământul acoperit cu piatră concasată, înecată într-o pulbere albă.

Și pulberea asta îți intră în habitaclu și în plămâni, îți zboară din aerotermă fix în ochi, îți acoperă bordul, mâinile, ceasul, fața, parbrizul, îți intră în nas și în radio, îți scrâșnește în dinți, ca piatra sub roți, îți zgârie CD-ul, groapă cu groapă, îți face părul creț la tâmple și sârmos la ceafă, te pierde în ceață. Te cauți, îngrozit, în retrovizoare și nu te regăsești. Ștergătoarele bat aerul în zadar, ca două bufnițe sufocate de caniculă. Vipia îți arde fața, mașina e un cazan – vorba unui creștin care mi-a spus, într-o zi: „Ia-ți, bă, cazanul ăsta d-aici, că e parcarea mea, plătită!”, adică Loganul, vezi bine – încins la 58 de grade Celsius, „coloană de mercur” în termometru. Nu mai ai aer, nu mai poți să înghiți, nu mai vezi, iar asta după doar doi-trei kilometri. Mai sunt 13, și sunt 40 de grade la umbră. Și, de unde umbră?!

Deodată, auzi un glas de om venit de nicăieri. Ți se pare că spune: „Ai probleme la Dacie?!”. Și răspunzi mecanic, fericit că nu ești singur pe Lună. „Da! Am probleme cu o planetară și cu un cap de bară, dreapta-față”. „Nu – zice omul, și-i zăresc chipul, după ce se mai așterne colbul peste husele mele, ițit dintr-un jeep milităros – te întreb dacă ai treabă la Dacia, în sat!”. „Nu neapărat”, răspund încurcat. „Atunci întoarce-te tăticule, dacă vrei să mai vezi Bucureștiu-n viața asta!”, zice, și pleacă, pierzându-mă, din nou, în fum. „De unde știe că sunt din București?!”, îmi umblă gândul prin țeasta-ncinsă. „După număr, fraiere – aud în cap, din nou, glasul creștinului, un rom mic, de mână, cu aere și cam isteric. „Și ia-ți cazanul ăsta d-aici!”.

Indolența autorităților

Mă întorc în sat, învins de nesimțirea mai marilor județului Brașov. Ei, singurii răspunzători de starea mizerabilă a tuturor DJ-urilor din meleag; și sunt mii de kilometri, același model.

Mi se pare strigător la cer să-ți vină în bătătură moștenitorul coroanei britanice, să investească bani, prin fundațiile sale, patronate sau personale, în reconstrucția satelor românești, în renovarea clădirilor de patrimoniu, în construcția de stații ecologice de epurare a apei, în civilizarea comunităților de romi, cu scopul păstrării vechilor culturi, a satului autentic, a meseriilor și meșteșugurilor aproape uitate, iar pe căpușa politică românească, aleasă de „fraierii” pe care ar trebui să-i reprezinte, să o doară-n dos cu asupra de măsură.

Să nu aibă politicianul vreo apăsare că n-a făcut nimic pentru comunitate – aceea din Viscri, de exemplu, dar acesta e doar un exemplu -, că a fost incapabil să asfalteze 25 de kilometri de drum, în 25 de ani, spre a le face viața oamenilor ăstora – de opt ani, cetățeni ai UE – mai ușoară: ca să nu-și mai rupă mașinile bătrâne; ca să-i coste drumul mai puțin; ca să se aprovizioneze mai bine.

Spre a înlesni, la urma urmei, accesul turiștilor în zonă, ceea ce ar conduce, firesc la dezvoltarea comunității, prin creșterea numărului locurilor de cazare în pensiuni și case de oaspeți, a vânzării unei cantități mai mari și mai diversificate de produse tradițional-ecologice, a valorificării potențialului turistic natural și cultural, care ar genera încasări mai mari, necesare întreținerii, renovării și reabilitării obiectivelor turistice – între care Biserica fortificată, de secol XII – XVI, clădirile vechi, reprezentative, construite cu două-trei sute de ani în urmă. Pentru a dezvolta, în ultimă instanță turismul la standarde decente – ceea ce ar da o cu totul altă față României -, adevărată mină de aur pentru economia națională.

Nimic din toate aceste argumente nu-i poate convinge pe șefii de la judeațană să facă ceea ce a necesar să fie făcut, într-o comunitate europeană a anului 2015.

Ce spun oamenii

În sat, lumea se adună în zona intersecției drumului principal cu cel care suie ferm spre biserică.

În parcarea „organizată” între un șanț de pământ și mijlocul străzii, găsești mașini de tot felul, de la autoturisme și microbuze, până la autocare multicolore.

Oamenii care se întorc de la cetate sunt încântați; cei abia ajunși, coboară din mașinile pline de praf, exprimând din priviri un amestec de oboseală, nervozitate și surpriză. Cu toții au o problemă: „drum mizerabil” pe care au fost nevoiță să-l parcurgă pentru a ajunge „în satul prințului”, la Viscri.

„Cum e posibil să mai existe astfel de drumuri”, par să te întrebe din priviri?!

Domnul Ioan, venit în Transilvania, din București, împreună cu familia, îmi spune că e de necrezut așa ceva.

„Este, cu siguranță, un loc care trebuie văzut, vizitat. Dar e necesar să se investească mai mult. Cel puțin, în infrastructură. Drumul este deplorabil. Nici măcar un indicator de la Bunești către Viscri nu există. Am făcut până aici 45 de minute, deși sunt numai opt kilometri. Ținând cont de notorietatea locului, ar trebui să se implice inclusiv Ministerul Turismului, împreună cu cel al Transporturilor, și cu autoritățile locale, până la urmă. Comunitatea nu cred că are fonduri suficiente să investească în infrastructură. Deși banii ar fi recuperați cu ușurință, prin creșterea numărului de turiști”, îmi spune bucureșteanul.

„Eu zic că, dacă ar fi ajuns pe Lună, ar fi găsit un drum mai bun”, se pronunță un localnic mucalit, care a ascultat conversația, rezemat de uluca porții, înainte să dipară, iute, în curte.

Nici tânărul Andrei nu are o părere mai bună despre felul în care a fost nevoit să ajungă în sat.

„Strada de acces e îngrozitoare. Din păcate asta e natura noastră, să lăsăm lucrurile să se întâmple, pur și simplu. Dar pentru a veni aici și mai mulți vizitatori, pe lângă drumuri, cred că ar trebui inițiate niște programe pentru ca turiștii să poată vizita mai multe locuri. Aici, în acestă zonă din Transilvania, sunt foarte multe de văzut”.

Doamna Constanța, româncă stabilită în Germania și venită în vacanță la Viscri, împreună cu surorile ei din România, se declară încântată de cum arată satul și, în general, de ce a apucat să vadă, în câteva zile, în România. Nu și de drumuri.

„Suntem pentru prima dată aici. E minunat la Viscri. Casele astea nou aranjate, civilizate, atmosfera liniștită. Dar drumul este foarte prost. Asta este, din păcate, prima impresie. Cred că ar fi bine să se facă drumuri ca lumea. Probabil că ar fi bine ca primarul să se implice mai mult împreună cu cei care au investit aici; poate prințul… Are destui bani. Să dea mai mult. Îmi închipui că el vine cu elicopterul aici. Altfel, dacă vine cu mașina, de ce nu și-a făcut un drum? Ăsta e cel mai prost drum pe care l-am văzut în țară”, analizează situația doamna Constanța.

Și turiștii străini se declară încântați de sat și neplăcut surprinși de drum: „E foarte greu să ajungi, din cauza drumului și a pietrișului, care se întinde până aici. A durat cam 20 de minute după ce am ieșit din drumul principal. Ar fi cu siguranță necesar să se lucreze la asta”, spune un englez masiv, cu barbă.

„Da, e destul de greu. Așa ca s-ar putea lucra puțin ca turiștii și localnicii să ajungă mai ușor aici”, îl susține partenera.

Florin Bălica, localnic în putere, patronul unei mici afaceri, e și el foarte nemulțumit.

„De când a venit prințul, viața s-a schimbat în bine. A băgat ceva bani, dar drumurile au rămas proaste. Nu-i interesează pe aleși să bage bani, deși avem acum ceva faimă după ce înainte eram nimeni. Consiliul Județean trebuie să bage bani. Pe Bunești, acum șase ani, s-a reabilitat șoseaua și n-a ținut mai mult de șase luni. Au venit cei de la Fundația „Adept”, au pus niște bani și au acoperit găurile cu piatră. Gata-gata să-i dea în judecată ăștia de la Drumuri. Cică, nimeni n-are dreptul să astupe o gaură”, spune, supărat, Florin.

Caroline Fernoland, vicepreședinte și director al Fundației Mihai Eminescu Trust îmi spune că, lună de lună, face sesizări la CJ fără niciun rezultat.

„Eu sunt consilier local din 1992. În fiecare ședință de consiliu, atrag atenția asupra acestui fapt. Nu mai departe de anul trecut am avut un accident cu microbuzul care duce copiii la școală, din cauza drumurilor. În fiecare lună scriu petiții și le duc la Consiliul Județean. Acum, domnii de la CJ nici nu mai îmi răspund la telefon. Am primit un premiu pentru promovarea județului Brașov. Și acolo, pe scenă, am spus asta. Mi-e rușine că toți turiștii care vin la noi trebuie să străbată un drum ca acesta. Așteptăm din 2008. Am zis că, într-o zi, vom ieși toți oamenii cu lopata. Aducem și televiziunea, ca să-i facem de râs”.

Evident, nimeni nu poate înțelege de unde atâta indolență și lipsă de implicare de care dau dovadă, de ani buni, administrațiile locale și, nu  mai puțin, administrația centrală.

Urmează în Gândul:

– Drumul Prințului Charles de la Buckingham la Viscri

– Autoritățile locale – indolență și promisiuni

– Cum ajung șosetele din satul prințului Charles în picioarele nemților