Eșecul corporatocrației

Atunci când toată suprastructura de valori occidentale pe care s-a clădit bunăstarea unui continent vreme de peste cinci decenii se arată a fi, de fapt, o pojghiță subțire, ceea ce urmează nu poate fi decât un dezastru. Criza grecească, criza provocată de imigranți, iar acum criza uneia dintre cele mai mari corporații europene sunt, toate, semne ale unei boli generalizate.

Scandalul monstru din industria auto e abia la început, însă e simptomatic pentru tot ceea ce înseamnă post-democrația corporatistă – lumea în care oamenii au iluzia că dictează mersul lucrurilor prin vot, când lucrurile sunt dictate, de fapt, de corporații și mafii puternic închegate. Iar asta se întâmplă tocmai pentru că, în afara zilei votului, cetățenii nu se implică, nu participă la administrarea propriei lor vieți. Dacă s-ar implica, altfel ar sta lucrurile, iar asta se vede cu ochiul liber în acele puține state în care acest lucru are loc. În rest…

Piața nu mai reglează de multă vreme comportamentul marilor corporații, tocmai pentru că foarte multe dintre ele au ajuns să fie suficient de mari pentru a mai fi trase la răspundere. N-ar fi o mare problemă dacă aceste conglomerate cu zeci și sute de mii de angajați n-ar dicta politici, n-ar avea în buzunarul de la piept politicieni și autorități centrale și locale, dacă goana lor după profit n-ar face din jocul democratic un simplu teatru de păpuși, un Guignol în care publicul urlă pentru favoriții săi, fără să-și mai pună problema firelor care le agită acestora mânuțele.

Unul dintre cele mai trist-amuzante lucruri într-o corporație e să-i întrebi pe managerii ei despre valorile acesteia. Nu vorbesc despre companiile de la noi, acolo unde managerii fac copy-paste la căsuța cu valori din ce au mai găsit pe internet, de multe ori fiind puse în prezentări de o secretară. Vorbesc chiar despre cele mai mari companii, acolo unde „Don”t be evil” poate ajunge rapid exact inversul acestui frumos motto, sau acolo unde „Inovație, Valoare durabilă și Responsabilitate” se transformă, peste noapte, în „Șmecherie și Iresponsabilitate”, fapt care face praf valoarea aia durabilă. E trist-amuzant pentru că, în templul Banilor, valorile multora dintre marile companii nu sunt decât niște imnuri lipsite de conținut, care sunt date la o parte atunci când apare o criză – sau o oportunitate.

Din păcate, corporatocrația e mânată de Bursă, care are propriile ei valori, și anume: lăcomia, lăcomia și lăcomia. Așa a apărut marea criză de acum câțiva ani, care, la rândul ei, a forțat managerii bonusați trimestrial din marile corporații să găsească scurtături spre a păstra profitul la nivelul așteptat de bursă, indiferent că asta transforma valorile acelor companii într-o glumă proastă. La rândul lor, politicienii s-au grăbit să-și salveze finanțatorii, aruncând costurile asupra omului de rând. Când a venit scadența, primul lucru aruncat pe fereastră în SUA și chiar în Uniunea Europeană au fost exact regulile bazate pe valorile fundamentale în care nimeni, se pare, nu mai crede. În fond, politicienii pot fi convinși să modifice legile (vezi la noi legea privitoare la clauzele abuzive ale băncilor), inspectorii pot fi lăsați fără puterea legii, normele pot fi încălcate, atât timp cât devii lider, cât timp produci mai mult la hectar, cât timp sclaveții pe care tot ameninți că-i vei înlocui cu roboți produc mai mult, mai repede, mai ieftin. Restul se rezolvă de la sine, nu-i așa? Iată că nu, nu e așa.

Să nu ne facem iluzii: cele două crize morale sunt legate între ele. Lumea businessului hrănește lumea politică, iar aceasta din urmă n-a avut niciodată alte valori decât cele impuse de societatea civilă, adică acea parte activă a alegătorilor, cei care se implică zilnic în treburile cetății, nu doar o dată la patru ani. Societate organizată puternic în Vest – că de-aia ei au mers înainte, iar companiile au început să facă frumos, doar-doar și-or convinge clienții că sunt parfumate și responsabile – dar fragilă și ușor de manipulat la noi. Ei bine, odată ce încrederea asta în valori se pierde, totul e permis, iar dacă totul e permis, totul se duce dracului. Cu o viteză fantastică, una care nu mai permite replieri: dacă politicienii își bat joc de noi, dacă companiile, patronii și autoritățile își bat joc de noi, sună refrenul, atunci în cine să mai avem încredere?

Societatea civilă occidentală a fost, până acum, suficient de puternică pentru a impune norme civilizatoare – în special prin puterea boicotului companiilor, dar și a lobby-ului intensiv practicat asupra politicienilor. Dar dacă societatea civilă din Vest nu mai este în stare să țină nici ea frâiele post-democrației – fapt remarcat până și de actualul Papă, nici nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla pe tărâmul unde non-valoarea e ridicată la rang de lege atât în corporații, cât și în politică.

La noi, această societate civilă a adormit la fel cum dorm în papuci și majoritatea managerilor din România, prea puțin interesați de bunăstarea țării în care-și fac afacerile. Lumea se isterizează pe Facebook, apoi își vede de treabă într-o țară strâmbă și murdară, condusă de politicieni fără alt set de valori decât interesul propriu. De ce? Poate și pentru că, la noi, lipsa valorilor umaniste este generalizată, e un fel de a fi. Ca să clădim o Românie a valorilor, trebuie mai întâi de toate ca noi înșine să credem în ele. Păi credem?

Nu putem decât spera că liderii lumii civilizate se vor trezi la timp din butaforia pe care o tot construiesc, nu precum liderul Volkswagen, șocat de ceea ce s-a întâmplat chiar sub atenta lui supraveghere. Cât despre România, somn ușor și voie bună. Cum era și bancul: capitalismul este pe marginea prăpastiei, iar noi ne uităm în sus spre el, tovarăși.