Cum băgăm strada în Parlament

Ca să se schimbe ceva în actualul sistem de reprezentare a poporului, conform cerințelor exprimate de manifestanți dar gândite și simțite, cel mai probabil, de milioane de alți români, este nevoie de cel puțin două lucruri: să candideze „fețe noi”, deci să ai pe cine vota și să și votezi.

Indiferent de părerea manifestanților de marți, de miercuri și de joi, indiferent de dosarele penale pe care le au, de rudele și prietenii pe care și i-au angajat la propriile cabinete, de competențele lor, de activitatea lor parlamentară, de numărul de mandate, de calitatea lor umană și profesională, cei aproape 550 de actuali parlamentari au girul, voturile valabil exprimate, a peste șapte milioane de români cu drept de vot, dat în 2012.

Ei, așa cum sunt, ne reprezintă prin mecanismul parlamentar. Ei reprezintă, în final, societatea în care trăim. Mai mult decât atât, ei au fost aleși printr-un algoritm de vot uninominal compensat care, cu unele excepții, nu poate reprezenta altceva decât voința directă a alegătorilor, exprimată democratic, prin votul la urnă.

Alegerile parlamentare anticipate în acest moment nu pot aduce schimbarea. Cu atât mai puțin cu cât ele vor fi organizate pe noua lege care, de fapt, reprezintă revenirea la vechiul sistem de vot, în care partidele propun liste, nu persoane, deci pachete de candidați pe care trebuie să îi alegi „la grămadă”. Pe cine vor propune șefii partidelor? Pe cine vor vota zecile de mii de persoane care protestează, pe bună dreptate, de trei zile în continuu? Ce partid actual își va asuma o listă „curată”, cu candidați care să poată introduce, efectiv, în practică, mesajul „străzii” în Parlament? De câți „penali” este nevoie pentru a strica o listă sau, mai clar, de câți candidați buni are nevoie oricare dintre partidele de pe scena politică actuală pentru a „ascunde” pe listă „baronii” din vechea generație?

Există, desigur, scenariul cu un partid nou care să propună o listă de persoane competente, credibile, care să poată aduna voturile cetățenilor și care, ajunse la putere, să schimbe modul de a face politică. Dar dacă vorbim despre tehnocrați, cu foarte puține excepții, vorbim despre persoane care sunt cunoscute, care sunt respectate și ale căror competențe sunt recunoscute în medii restrânse. Ce fel de campanie electorală ar trebui să își facă un profesor universitar de la facultatea de Drept, de exemplu, pentru a fi votat? De cât timp și, mai ales, de câți bani are nevoie un astfel de candidat nu pentru a-și face campanie în sensul „tradițional”, ci simplu, onest, la nivel național? Cum va putea obține expunerea de care are nevoie pentru a-și pleda cauza, pentru a-și declara misiunea, pentru a câștiga încrederea posibililor votanți? Cine îl va crede că poate și că va face dacă nu îl va auzi nimeni?

Poate că, totuși, vor reuși, doi-trei, zece tehnocrați să ajungă parlamentari. Cine le va vota proiectele de lege? Ce comisii le vor aproba? Se vor face proteste de fiecare dată când o lege bună este respinsă? Va vota legea, indirect (sub forma presiunii protestului în stradă), alegătorul și nu reprezentantul lui?

Demonstrațiile din ultimele zile sunt un semnal aproape unic, de o amploare și cu un discurs articulat greu de anticipat până acum câțiva ani, că măcar o parte a societății vrea să schimbe sistemul pe care până acum, direct sau prin neimplicare, l-a susținut. Un semnal că măcar o parte a societății își dă seama că poate mai mult și, cel mai important, că merită mai mult. Dar care vor fi reprezentanții ei?

Demonstrațiile de până acum au tocmai rolul de a încuraja persoanele competente, îngrețoșate până acum de sistemul politic, să facă un pas în față, să ceară votul la urnă, nu pe Facebook și să pună în aplicare mandatul public, nu personal. Până când aceste persoane nu vor ieși în față însă, universul politic din care electoratul își poate alege reprezentanții va fi în continuare steril, lipsit de resursa umană capabilă să aducă schimbarea pe care din ce în ce mai mulți români o cer și de care, mult mai important, toți românii au nevoie.