Campioana UE plătește pensii și salarii pe datorie

România este liderul UE la creșterea economică din trimestrul trei față de cel precedent. PIB-ul a crescut cu 1,4% în acest interval, într-un ritm mult mai bun față de locul doi, Polonia (singurul stat din UE care nu a avut recesiune în criză și un exemplu în ceea ce privește absorbția fondurilor europene), cu 0,9%. Cu excepția Bulgariei avem cea mai mică datorie publică raportată la PIB din UE. Tocmai am beneficiat de una dintre cele mai mari relaxări fiscale din istoria post-decembristă. Cursul nu crește. Un guvern incompetent a căzut la presiunea străzii. Totul ar trebui să fie minunat, nu?

Cu toate astea plătim pensii și salarii pe datorie. Așa mici cum sunt, tot pe datorie sunt plătite. Ministrul demisionar al Finanțelor, Teodorovici, a anunțat că anul viitor investițiilor statului vor fi, cel mai probabil, de 13 miliarde de lei, cu circa patru miliarde de lei mai mici decât cele prognozate pentru anul în curs.

Atunci de unde deficitul bugetar (cheltuielile mai mari decât veniturile) care va respecta, la limită, pragul maximal de 3% din PIB impus de UE și considerat de BNR pragul de alarmă pentru evitarea unei noi recesiuni? Trei la sută din PIB nu e chiar puțin. Înseamnă alte aproape cinci miliarde de euro împrumutate de la bănci. Adică de peste cinci ori mai mult decât suma tăiată de la investiții.

Dacă investițiile vor scădea și totuși va fi un deficit atât de mare înseamnă, în final, la orice cifre ne-am uita, că plătim pensii și salarii pe datorie, sau că nu trebuia să relaxăm fiscalitatea concomitent cu majorarea, agresivă, a salariilor bugetarilor. Asta fără să ținem cont că majorarea este pentru tot sistemul, nu mai ales pentru începători sau pentru cei competenți. Nu. Pentru toți.

Dacă un stat fără autostrăzi, cu spitale ca în anii ’70, cu școli fără avize sanitare, în care jumătate din populație merge la toaletă „în fundul curții”, are creștere economică record și totuși se împrumută pentru pensii și salarii înseamnă că ceva e putred. Înseamnă că cei care conduc acel stat și indirect cei care îi susțin acolo nu vor dezvoltare, ci altceva. A căzut Guvernul Ponta dar sistemul a rămas exact același. Iar guvernul Cioloș, deși nu este „de sacrificiu”, este totuși „de compromis”. Va conduce țara până la alegerile de anul viitor pe politicile lui Ponta, ale PSD, ale majorității parlamentare.

În final însă, dacă 13.000 de persoane care protestează în stradă pot da jos un guvern, înseamnă că vocile sunt auzite. Că nu se pierde totul în jocurile de la urne. Că votul pozitiv sau de blam nu poate fi dat doar o singură dată la fiecare patru ani.

Întrebarea este însă ce se strigă? Ce suntem dispuși să facem pentru o viață mai bună? Ce vrem să facă statul cu cei 2.400 de euro pe care îi încasează de la fiecare dintre noi?

Când un stat cu creștere economică record, după ce taie investițiile, are nevoie de împrumuturi pentru plata salariilor și a pensiilor, pe fondul unei relaxări fiscale fără precedent, statul are o problemă, deci toți cetățenii lui. Dacă tot surplusul din creșterea economică nu este de ajuns pentru salarii și pensii, atunci poate că România nu mai trebuie să gândească doar cu stomacul de azi, ci și cu cel de mâine.