Anul 2015: lebedele negre ale Orientului Mijlociu

Foarte pe scurt: lebedele negre – conceptualizate în teoria libanezo-americanului Nassim Taleb – sunt acele evenimente rare, greu sau imposibil de prevăzut, care dezvoltă însă urmări covârșitoare.

Două lebede negre au traversat scena geopolitică a Orientului Mijlociu în anul care se încheie. Prima: acordul privind programul nuclear, semnat pe 14 iulie la Viena, între grupul marilor puteri P5+1 (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia, China și Germania) și Iran, care – odată cu ridicarea sancțiunilor internaționale – îngăduie regimului de la Tehran să participe la vedere în jocurile de putere din zonă, pentru prima oară după Revoluția Islamică din 1979. A doua: intrarea Rusiei, pe 30 septembrie, în războiul prin procură din Siria, în sprijinul președintelui Bashar Al-Assad.

Toate desfășurările ulterioare au fost marcate de aceste două întâmplări excepționale și își vor pune amprenta, în continuare, asupra evoluțiilor din anul 2016.

Acordul nuclear cu Iranul a stârnit nemulțumirea vehementă a Israelului și a coborât cu câteva grade spre îngheț relațiile Statelor Unite cu aliatul său strategic Arabia Saudită, relații care suferiseră o depreciere sensibilă începând cu Primăvara Arabă, când americanii l-au părăsit pe președintele Hosni Mubarak, lăsând Egiptul pradă dușmanilor de moarte ai saudiților, Frații Musulmani. De altfel, după Primăvara Arabă, regimul de la Riyadh a început, pentru întâia oară în istoria sa, o politică externă afișat ofensivă, susținând grupările jihadiste din Siria, care luptau împotriva lui Al-Assad, susținând rebelii sunniți din Irak împotriva regimului șiit de la Damasc, susținând lovitura militară a generalului Abdul Fatah Al-Sisi împotriva președintelui ales (susținut de Frații Musulmani), Muhammed Morsi și, ulterior, sprijinind financiar Egiptul noului președinte.

Atacarea Yemenului face parte din aceeași strategie saudită de consolidare a propriei puterii și restrângere a influenței Iranului, ca și inițierea marii coaliții islamice anti-teroriste, alcătuită din 34 de state sunnite.

Incidentul din 24 noiembrie, soldat cu doborârea de către aviația turcă a unui bombardier rusesc, presupus a-i fi încălcat granița aeriană, a dus la reconsiderarea sistemului de alianțe din regiune. Turcia e pe cale de a reconstrui relația cu Israelul și curtează asiduu Arabia Saudită.

Chiar astăzi, președintele ErdoÄŸan a început o vizită de două zile la Riyadh, la invitația regelui Salman. Schimburile economice dintre cele două țări se ridică la un nivel anual de 5 miliarde de dolari, iar viziunile lor politico-strategice, în primul rând în ce privește necesitatea restrângerii influenței Iranului, sunt identice. Problema care trebuie atenuată e Egiptul, respectiv suportul Arabiei Saudite pentru regimul Al-Sisi, cel care l-a debarcat de la putere, în 2013, pe aliatul Turciei, Muhammad Morsi. Diferendul se poate rezolva, câtă vremea interesul primordial al Regatului este de a ține Egiptul departe de influența ruso-iraniană.

Așa-numita criză a refugiaților, care a ținut pagina întâi a publicațiilor din întreaga lume, a fost o noutate doar pentru Uniunea Europeană. Lipsită de o politică externă comună, fără o strategie coerentă în Orientul Mijlociu, UE a fost subiectul șantajului turc, atunci când ErdoÄŸan a deschis porțile taberelor de refugiați (de a căror soartă europenii se dezinteresaseră total, urmând să plătească acum, cu miliarde de dolari, prețul criminalului lor dezinteres).

Cât despre amenințarea autointitulatului Stat Islamic – care a pierdut deja aproximativ 25 la sută din teritoriu, dar nu și-a diminuat forța – statele din regiune nu par foarte grăbite să-l înlăture, mereu dispuse să pună pe prim plan propriile interese imediate. Prezența Daesh urgentează însă punerea în discuție a Acordului Sykes-Picot din 1916, ducând, în 2016, la trasarea unor granițe noi și la redefinirea zonelor de influență. Moment în care, probabil, alte lebede negre – strecurate printre cele albe și gri – vor brăzda apele învolburate ale Orientului Mijlociu.