Moldova, între dracu” și fra-su”

Aflată la al patrulea guvern în decurs de un an, Republica Moldova gâfâie, cu vistieriile aproape goale și cu un orizont politic absolut incert, de negocierea căruia depinde, ca în toți acești ultimi ani, făgașul pe care o apucă țara, spre Vest sau spre Est. Cu instituții cvasi-funcționale, care au permis unui oligarh ca Vlad Plahotniuc, dar și multor altor „oameni de afaceri” îmbuibați pe cârca statului, să acapareze butoane de manevră la mai toate palierele de exercitare a puterii și să devalizeze statul, Moldova stă prinsă geografic între ciocan și nicovală. De-o parte, către Vest, are România, privită de către unii – de peste Prut, dar parcă și mai intens de la București – ca un frate mai mare, care și-a făcut rostul cum trebuie, alături de UE și de NATO, iar de cealaltă parte, către Est, are Rusia, care își exercită puterea și influența prin Transnistria, bastion armat rusesc scăpat de sub controlul Chișinăului.

Acum, la Chișinău, ca dintotdeauna, vâltoarea tot la asta se rezumă: cine are puterea și încotro o duce? Pe de o parte, avem un guvern constituit legal, dar pe baza unei majorități politice îndoielnice, care nu a aplicat reforme nici în trecut și în spatele căruia plutește tot umbra oligarhului Vlad Plahotniuc, retras după încercări disperate de ocupare a fotoliului de prim-ministru (Pavel Filip este un om promovat de el în vechiul Guvern, din Partidul Democrat, iar cele trei partide care îl susțin în Parlament au făcut zid în jurul oligarhului).

Pe de altă parte, avem în stradă un amalgam toxic. Fără să negăm că există un grup legitim de moldoveni care cer stoparea corupției și reformarea statului, indiferent de orientarea politică a Guvernului, nu putem ignora evidența. Iar evidența ne arată că trei crai de la Răsărit au acaparat și întrețin acest protest și, folosindu-se de forța sa, cer alegeri anticipate, știind, după cum o arată și sondajele, că ar pune mâna pe putere în Parlament.

Este vorba despre Renato Usatîi, om de afaceri sponsorizat de Moscova și cu implicare în rețele de crimă organizată, ales primar în Bălți, care are „Partidul Nostru”, de Igor Dodon, deputat și președinte al Partidului Socialist (a se citi comunist), cu poziții politice pro-ruse, și de Andrei Năstase, un avocat cu un trecut discutabil, care s-a instalat în fruntea protestatarilor, înființând alături de alții ca partid politic Platforma „Demnitate și Adevăr” (despre el, presa de peste Prut susține că deși clamează pro-europenismul și anti-oligarhia, reprezintă interesele a doi oligarhi fugiți din Moldova, frații Țopa).

Despre Năstase, nu este clar încă dacă este adeptul dictonului „fă-te frate cu dracul, până treci puntea” – care ar permite intrarea în jocul politic care ia deciziile la Chișinău și vocii societății civile – sau dacă urmărește alte interese. Discursul său demagogic (nu au existat agresiuni și distrugeri la Parlament, săptămâna trecută, ele au fost comise de autorități (?!)) și recenta afirmație că ar fi gata să „pună batista pe țambalul” traseului european al Moldovei, pentru o perioadă, pentru a permite conviețuirea la putere cu Usatîi și Dodon, înclină însă greu balanța.

Între aceste două realități, se mai găsește una. Moldovenii care chiar s-au săturat de tot acest joc care, de 25 de ani, nu îi duce nicăieri, doar îi afundă. Exponentul la nivel înalt al acestei părți pare să fie Maia Sandu, fost ministru al Educației, propusă la un moment dat premier, personaj școlit peste Ocean și care pare să se bucure de încredere în România, dar și în SUA. Totuși, această parte a ecuației, inclusiv Maia Sandu, solicită și ea alegeri anticipate, fără a ține cont de urmările acestora, iar în mod inexplicabil nu se delimitează în niciun fel, în stradă sau prin apariția unor voci distincte de lideri, față de cei trei crai controversați care au acaparat protestele și negociază cu puterea.

În fața acestei oferte, România, SUA și UE par să fi ales, ca pe Dâmbovița, răul cel mai mic. Preferă să discute cu un guvern instalat legal, chiar dacă discutabil din punct de vedere politic, pentru că acesta constituie un partener de dialog stabil. Nu preferă haosul anticipatelor, din care ar avea de câștigat doar Usatîi, Dodon, comuniștii și poate, cu greu, o mână de reprezentanți ai străzii și societății civile, pentru că asta ar însemna să facă un pas înapoi în fața Rusiei. Iar după precedentul Ucraina, acest lucru este inacceptabil. Poate că nici nu se tem atât de mult de Plahotniuc, pentru că omul pare fidel unei singure politici – cea a banului, iar înlăturarea sa poate fi făcută printr-un sistem de justiție funcțional, scos de sub controlul politic.

Peste Prut, această tactică i-a făcut pe mulți să strige că România, UE și SUA îl susțin pe Plahotniuc și „marionetele” sale. Nu despre asta este vorba. Iar efortul României de a transmite un mesaj de stabilitate către Moldova, dublat în același timp de o solicitare fermă de reformă, care să vină în sprijinul cererilor societății civile legitime, care protestează de luni de zile la Chișinău, s-a văzut astăzi, când noul premier Pavel Filip a fost primit la București, de către Klaus Iohannis și Dacian Cioloș, acesta din urmă condiționând prima tranșă de asistență financiară către Moldova de o listă de reforme implementate urgent de guvernul Filip.

Pe Dâmbovița, aparenta pasivitate a României față de Moldova a fost interpretată în fel și chip, dar rareori cu creier. Că ne-am abandonat frații, că sprijinim oligarhii, că trece istoria pe lângă noi (lucru nu tocmai neadevărat, dacă e să ne uităm la ce a făcut concret România în ultimii ani, pentru a aduce Moldova mai aproape de Europa, cu excepția faptului că am înlesnit obținerea buletinului românesc).

Eternul intervenționism național pe care România ar trebui să îl practice în Moldova, din considerente de nostalgie istorică total neadaptate la realitățile zilelor noastre, a prins glas și acum. Ce mai, s-a dansat iar hora Unirii. Nu se știe ce intervenții ar dori aceste voci „unioniste” în Moldova, însă în general miros exact a lucrurile pe care cei mai mulți le acuză în politica externă practicată de Rusia.

Moldova nu poate fi salvată prin unirea cu România, nici prin intervenții brutale de la București. Acest lucru nu este dorit nici de o majoritate a populației din Moldova și nu este un proiect fezabil nici pentru București, din absolut niciun punct de vedere. Economic ar fi un dezastru, geopolitic ar fi o catastrofă (vezi Rusia și politica sa de neacceptare a înghițirii zonelor-tampon de către Occident).

Moldova se poate salva singură, sprijinită și ghidată din afară printr-un sistem natural și modern de sancțiuni și recompense, iar pentru asta trebuie să încetăm să o mai privim ca pe un apendice al României, ci ca pe un stat care trebuie să reușească să stea pe propriile picioare, alături de România.

În ceasul al 12-lea, asta pare să încerce acum Bucureștiul, prin condiționarea acordului de împrumut de implementarea unor reforme, însă pentru acest lucru e nevoie de stabilitate la Chișinău. Și de un Guvern care să vrea să dialogheze cu București și Bruxelles, nu cu Moscova și cu Uniunea Eurasiatică.